pe urma lor? Numai cei lipsiţi de conştiinţă, pentru că, din moment ce nu există conştiinţă, nu mai poate fi vorba nici de remuşcări. Şi cine suferă în schimb? Oamenii de treabă, care au mai păstrat un pic de conştiinţă şi de onestitate... Ca să vezi care sunt rezultatele reformelor când sunt înfăptuite pe un teren nepregătit şi când, pe deasupra, sunt copiate aidoma după diferite instituţii străine! Consecinţele sunt pur şi simplu dezastruoase! Focul gheenei de pe vremuri cred că-i de preferat. Dar să ne întoarcem la filozoful osândit să meargă pe jos un cvadrilion de kilometri. A stat el un timp locului aşa, uitându-se jur împrejur, şi în cele din urmă s-a culcat de-a curmezişul drumului. „De ce să-mi bat picioarele, zice, nu vreau uite-aşa, din principiu!” Ia sufletul unui ateu cultivat, rus, şi amestecă-l cu sufletul prorocului Iona, care a boscorodit trei zile şi trei nopţi încheiate în pântecele chitului, şi ai să-ţi dai seama ce fel de om era gânditorul care s-a întins de-a curmezişul drumului.

— Dar pe ce s-a întins acolo?

— Probabil c-o fi avut pe ce. Nu râzi?

— Bravo lui! exclamă cu aceeaşi ciudată însufleţire Ivan, manifestând un interes cu totul surprinzător. Şi acum ce face, tot acolo a rămas?

— Nu, tocmai asta-i nostimada. După ce-a zăcut aşa întins aproape o mie de ani, s-a sculat frumos şi şi-a luat picioarele la spinare.

— Auzi, dobitocul! exclamă Ivan, râzând nervos şi totodată cumpănind parcă ceva în sinea lui. Nu era acelaşi lucru să zacă o veşnicie sau să meargă un cvadrilion de verste? Asta înseamnă un bilion de ani, nu?

— Poate chiar mai mult, păcat că nu am un creion şi o hârtie la îndemână să-ţi fac un calcul exact. Între timp însă a ajuns de mult la ţintă; de aici încolo începe anecdota.

— Cum, a şi ajuns? De unde a scos aşa deodată un bilion de ani?

— Tu te gândeşti mereu la lumea voastră! Dar poate că şi pământul pe care te afli acum şi-a repetat existenţa de un bilion de ori până acum. La un moment dat, viaţa se stinge cu desăvârşire, planeta îngheaţă, crapă, începe să se fărâmiţeze, descompunându-se în elementele din care a fost plămădită, apa acoperă din nou uscatul; apoi răsare o nouă cometă, un soare nou, din care se desprinde o altă planetă. Asta înseamnă, în fond, evoluţia, viaţa se repetă mereu, iarăşi şi iarăşi, identic, până în cele mai mici amănunte. Ce plictiseală, zău, e scandalos ...

— Bine, bine. Şi ce s-a întâmplat când a ajuns la capătul drumului?

— Să vezi, în momentul acela porţile raiului s-au deschis, lăsându-l să intra înăuntru; n-au trecut însă nici două secunde – pe ceas (deşi, între timp ceasul lui ar fi trebuit să se descompună în buzunar, desfăcându-se în elementele-i componente, până a făcut tot drumul ăsta) – aşadar, zic, n-au trecut nici două secunde, şi omul nostru a prins a striga sus şi tare că face într-adevăr să umbli nu un cvadrilion, ci un cvadrilion de cvadrilioane şi de un cvadrilion de ori încă pe atâta ca să intri în rai! Într-un cuvânt, a început să cânte „osana”, făcând exces de zel. Ba chiar a exagerat în asemenea hal, încât unii locatori ai raiului, cu mai multă demnitate, în primele zile nici n-au catadicsit să-i dea mâna: prea repede trecuse de partea conservatorilor! Temperament rusesc, ce să-i faci! îţi repet însă din nou, nu-i decât o legendă în fond. Ţi-o vând aşa cum am cumpărat-o. Ca să-ţi dai seama de ideile care se mai bucură încă de oarecare credit la noi în privinţa asta.

— Te-am prins! strigă încântat Ivan cu o vioiciune aproape copilărească, ca şi când şi-ar fi reamintit brusc de un lucru precis. Anecdota asta cu cvadrilionul de ani eu am inventat-o! Aveam şaptesprezece ani pe atunci, eram încă în liceu... Da, eu am inventat-o, şi am şi povestit-o chiar unui coleg, Korovkin. Asta se întâmpla la Moscova... E un lucru atât de original, încât nu se poate s-o fi citit undeva, în vreo carte. Uitasem de ea... probabil însă că în momentul ăsta mi-a răsărit inconştient în minte; n-aveai de unde s-o ştii ca să mi-o istoriseşti! Aşa cum în drum spre eşafod ţi se îmbulzesc fără să vrei în minte mii şi mii de gânduri... Mi-am amintit de ea ca prin vis. Înseamnă că vorbesc cu tine în somn! Şi deci nu eşti decât un vis, nu exişti!

— Ardoarea cu care mă renegi, râse gentleman-ul e o dovadă că totuşi crezi în existenţa mea!

— Câtuşi de puţin! Nu cred nici măcar o sutime!

— Oricum însă o miime tot crezi. Dozele homeopatice sunt poate cele mai puternice. De ce nu vrei să mărturiseşti cinstit? Crezi totuşi în existenţa mea cât de cât, fie chiar numai a zecea parte dintr-o miime.

— Nici atât! protestă Ivan furios, dar numaidecât adăugă cu un aer misterios: deşi aş vrea să cred că exişti!

— Ce declaraţie! Dacă-i aşa, am să fiu atât de bun şi am să-ţi dau o mână de ajutor. Ascultă, nu tu, ci eu te-am prins pe tine acum! înadins ţi-am povestit anecdota inventată de tine, dar pe care o uitaseşi, ca să-ţi spulber şi ultimul strop de credinţă în realitatea existenţei mele!

— Minţi! De ce mi-ai apărut acum dacă nu ca să mă convingi că exişti?

— Aşa e. Dar şovăielile, neliniştea, lupta dintre credinţă şi îndoială pentru un om conştient înseamnă uneori o suferinţă atât de cumplită, încât e de o mie de ori mai bine pentru el să-şi pună ştreangul de gât! Ştiind că tu crezi totuşi cât de cât în existenţa mea, intenţionat ţi-am povestit acea anecdotă, ca să-ţi sporesc îndoielile cu încă puţin, o doză infimă, dar decisivă. Te fac mereu să oscilezi între certitudine şi îndoială, purtându-te alternativ de la una la alta, dar cu un scop foarte precis. Este o nouă metodă. Aşa cum te cunosc eu – şi te cunosc destul de bine – îţi garantez că în momentul când n-o să mai ai nici cea mai mică certitudine ca exist, ai