să cauţi tu însuţi să mă convingi că nu sunt de loc o fantasmagorie, ci exist în realitate, şi atunci să ştii că mi-am atins scopul. Trebuie să-ţi spun că e vorba de un scop nobil. Vreau să arunc astfel în sufletul tău sămânţa credinţei, o sămânţă minusculă, din care însă va creşte un stejar, şi încă ce stejar! Şi când ai să te vezi cocoţat sus, în vârful lui, o să-ţi vină pofta să ajungi şi tu în rândul „cuvioşilor schimnici şi fecioarelor neprihănite”{58}, fiindcă în sufletul tău doreşti din răsputeri să fii deopotrivă cu ei; ai să te hrăneşti cu aguridă, ai să-ţi cauţi în pustietate mântuirea sufletului!

— Nu cumva vrei să spui, ticălosule, că te străduieşti pentru mântuirea sufletului meu!?

— Trebuie să fac şi eu măcar o singură faptă bună. Păzea! Cum văd eu, iar ţi-a sărit ţandăra!

— Mascara! Ai încercat vreodată să ispiteşti pe cei care se hrănesc cu aguridă şi stau de se roagă câte şaptesprezece ani în cine ştie ce pustietate până prind mucegai?

— Dragul meu, nici n-am făcut altceva de când mă ştiu. Sufletul unui pustnic e câteodată mai preţios pentru noi decât o constelaţie întreagă, fiindcă avem şi noi aritmetica noastră şi atunci, fireşte, faci tot ce poţi ca să pui mâna pe un briliant atât de scump; pentru el eşti în stare să uiţi nu numai lumea asta, dar toate lumile câte există în univers. Îţi dai seama ce poate să însemneze asemenea victorie? Aş putea chiar să-ţi spun că unii dintre schimnicii ăştia au tot atâta cultură ca şi tine, dar sunt sigur că n-ai să mă crezi. De-ai şti ce haos există în sufletul lor, ce amestecătură de credinţă şi de îndoieli! Zău, uneori îţi face impresia c-ar fi destul să intervină ceva, un fleac de nimic, pentru ca toată credinţa lor „să se dea peste cap”, cum zice actorul Garbunov{59}.

— Spune-mi, de cîte ori ţi s-a întâmplat în asemenea ocazii să-ţi scurteze cineva lungul nasului?

— Dragul meu, replică sentenţios musafirul, câteodată-i mai bine să umbli cu nasul ceva mai scurt decât să rămâi de tot fără el, după cum mărturisea mai zilele trecute un conte bolnav (s-o fi tratat şi el cu vreun specialist) duhovnicului său, un preot iezuit. Eram şi eu de faţă la spovedanie, a fost într-adevăr o nostimadă întreagă. „Daţi-mi înapoi nasul!” se jelea contele, bătându-se cu pumnul în piept. Părintele dădea din colţ în colţ: „Fiule, căuta el să-l liniştească, necunoscute sunt pentru noi tainicele căi ale puterii cereşti care rânduieşte totul după dreapta ei cumpănă! De multe ori o nenorocire bătătoare la ochi aduce cu sine cine ştie ce neasemuite foloase, chiar dacă acestea nu se văd pentru moment. Dacă o soartă nemiloasă a vrut să rămâi fără nas, oricât de nenorocită ar fi împrejurarea asta, totuşi, are şi părţile ei bune; aşa, de pildă, cât vei trăi, nimeni n-o să mai poată spune că ai nasul prea lung şi ar trebui să ţi-l mai scurteze cineva.” „Cucernice părinte, asta nu poate fi o consolare! a strigat tânărul disperat. Aş fi fericit să fie cât de scurt, numai să-l ştiu acolo, la locul lui!” „Fiule, i-a răspuns duhovnicul suspinând, nu poţi cere toate deodată; vorbind aşa cum ai făcut dumneata, înseamnă să cârteşti împotriva Celui-de-Sus, care totuşi e atât de îndurător faţă de noi, muritorii, şi nu ne da nici o clipă uitării; chiar în cazul de faţă, dorinţa dumitale a fost împlinită. Ziceai c-ai fi fericit să ai nasul cât de scurt; de ce l-ai mai purta atunci de prisos dacă te încurcă într-atât, încât ai vrea să-l scurtezi?...”

— Ptiu, ce tâmpenie! exclamă Ivan.

— Dragul meu, am vrut numai să te fac să râzi, dar îţi jur că într-adevăr ăsta este tipicul cazuisticii iezuite şi că tot ce ţi-am povestit s-a întâmplat exact aşa, punct cu punct, cum ţi-am povestit eu! Întâmplarea e destul de recentă şi să ştii că mi-a dat multă bătaie de cap. În cele din urmă, bietul tânăr s-a întors acasă şi în aceeaşi noapte şi-a zburat creierii; am stat lângă el până în ultima clipă... Cât priveşte confesionalele iezuite, pot să-ţi spun că nu există distracţie mai plăcută pentru mine în momentele când mă cuprinde urâtul. Poftim un alt caz şi mai recent. Acum câteva zile, o tânără normandă, o blondină de vreo douăzeci de ani, vine să se spovedească unui duhovnic. O minune de fată, un corp, o graţie de-ţi lăsa gura apă! A îngenuncheat şi şi-a mărturisit în şoaptă păcatele prin ferestruică. „Vai de mine, fata mea, iar ai căzut în ispită?... se minunează părintele. O, Sancta Maria, ce-mi auziră urechile: ai păcătuit iarăşi cu un bărbat! Dar cât mai ai de gând să duci viaţa asta? Ar trebui să-ţi fie ruşine. „Ah, mon pere, i-a răspuns păcătoasa, cu obrajii scăldaţi în lacrimi de pocăinţă, ca lui fait tant de plaisir et a moi şi peu de peine!”{60} Ei, spune-mi, ai mai auzit aşa ceva? Până şi pe mine m-a făcut marţ! Era însuşi glasul naturii ce-şi cerea drepturile. Dacă vrei, asta înseamnă mai mult chiar decât nevinovăţia! Am dezlegat-o de păcat şi tocmai mă pregăteam să plec, când ce crezi c-am observat? Duhovnicul îi dădea întâlnire pentru aceeaşi seară! Deşi mai tare chiar decât cremenea, bătrânul a căzut în ispită cât ai bate din palme! Ce vrei, natura a fost mai puternică decât el! De ce strâmbi iar din nas? Nu cumva iar te-ai supărat? Nu poate omul să-ţi intre în voie, şi pace!...

— Lasă-mă, te ţii de capul meu ca un coşmar de care mă zbat zadarnic să scap! gemu dureros Ivan, mărturisindu-şi neputinţa în faţa vedeniei ce-l obseda. Mă plictiseşti de moarte, mă exasperezi, nu mai pot să te suport! Aş da orice numai să mă descotorosesc de tine!

— Repet, nu trebuie să ai pretenţii prea mari de la mine, nu te aştepta la nimic „măreţ” sau „sublim” din partea mea şi ai să vezi ce bine o să ne împăcăm atunci amândoi,