rosti autoritar gentleman-ul. Eşti furios pe mine pentru că n-am apărut înaintea ta într-o văpaie de foc, „tunând şi fulgerând”, cu aripile arse, ci sub această înfăţişare modestă. Simţul tău estetic şi amorul tău propriu sunt jignite: cum de şi-a permis un drac de duzina să se prezinte aşa unei persoane atât de simandicoase ca domnia ta? În tine mai vibrează încă struna aceea romantică despre care Bielinski vorbea atât de ironic! Ce să facem, tinere! În momentul când mă pregăteam să vin la tine, m-am gândit – în glumă – să împrumut chipul unui consilier de stat în retragere, decorat cu Steaua Leului şi a Soarelui pentru meritele dovedite în timpul serviciului în Caucaz, şi să apar aşa în faţa ta cu decoraţia la butonieră, dar m-am temut c-o să mă iei la palme, fiindcă-am îndrăznit să prind de frac Steaua Leului şi a Soarelui în loc să vin cu Steaua Polară pe piept sau poate cu Sirius. Îmi tot reproşezi mereu că sunt prost. Dar, sfinte Dumnezeule, n-am câtuşi de puţin pretenţia să fiu la fel de inteligent ca tine! Mefisto, arătându-i-se lui Faust, îi mărturiseşte că, dorind să facă numai rău, în pofida voinţei lui face numai bine. N-are decât, treaba lui, cu mine se întâmplă tocmai pe dos. Sunt poate singura fiinţă de pe lume care iubeşte adevărul şi năzuieşte sincer să facă binele. Am fost de faţă atunci când Cuvântul răstignit pe cruce s-a ridicat le ceruri, ducând cu sine sufletul tâlharului crucificat alături; am auzit strigătele fericite ale heruvimilor care-l proslăveau cântând „osana”; am auzit înălţându-se în extaz glasurile serafimilor, al căror tumult a zguduit tăriile cereşti şi întreaga fire. Şi-ţi jur pe tot ce poate fi mai sfânt pe lume că în clipa aceea aş fi vrut să mă. alătur corului lor şi să cânt osanale într-un glas cu ei. Cuvântul „osana” îmi stătea pe buze, era gata-gata să mi se smulgă din piept... Ştii, sunt foarte sentimental din fire şi sensibil ca un artist. Dar bunul-simţ – ăsta-i cusurul meu, din păcate cel mai nefericit dintre toate câte le am! – m-a silit să păstrez măsura chiar şi atunci, şi am lăsat să-mi scape momentul prielnic! „Ce s-ar întâmplă dacă m-aş apuca să cânt osanale?” m-am gândit imediat. Orice scânteie de viaţă s-ar stinge în lume şi n-ar mai avea loc nici un fapt divers. Numai din respect pentru îndatoririle mele profesionale şi pentru situaţia mea socială am căutat să înăbuş îndemnul generos ce-mi încolţise în suflet şi să-mi văd mai departe de ticăloşiile mele. Cinstea de a face bine şi-a rezervat-o altcineva, iar mie mi-au rămas numai ticăloşiile. Îţi mărturisesc însă că nu râvnesc de fel onoarea de a trăi pe veresie şi că nu sunt câtuşi de puţin ambiţios. De ce, oare, dintre toate fiinţele care există pe lume, numai mie mi-e dat să înghit blestemele oamenilor de treabă, ba chiar şi palmele lor, căci, luând chip omenesc, sunt obligat de cele mai multe ori să suport toate consecinţele. Ştiu că la mijloc e un secret, pe care nimeni încă nu vrea cu nici un preţ să mi-l dezvăluie, pentru că în clipa în care l-aş afla poate c-aş începe şi eu să cînt în gura mare osanale, şi atunci ar dispărea de pe lume acel mâinus indispensabil fără de care prudenţa şi-ar întinde stăpânirea peste tot pământul. Îţi dai seama, cred, că înscăunarea ei ar însemna sfârşitul tuturor lucrurilor; chiar şi ziarele şi revistele şi-ar înceta apariţia, fiindcă nu văd cine s-ar mai abona la ele! Sunt convins însă că până la urmă am să mă împac totuşi cu dumnezeirea şi am să străbat şi eu cvadrilionul de kilometri ce-mi va fi fost hărăzit. Atunci am să aflu, în sfârşit, secretul. Deocamdată însă nu-mi rămâne altceva de făcut decât să cârtesc, împlinindu-mi fără nici o tragere de inimă menirea. Rostul meu pe lume este să duc la pierzare mii de fiinţe omeneşti, pentru ca una singură să se poată izbăvi. Gândeşte-te numai câte suflete am fost silit să irosesc şi câte reputaţii neprihănite să stropesc cu noroi ca să iasă la iveală cucernicul Iov, din pricina căruia am înghiţit cândva un hap atât de mare! Atâta timp cît secretul nu va fi dezvăluit, pentru mine există două adevăruri; unul – cel de dincolo, al lor, pe care n-am ajuns încă să-l cunosc, şi al doilea – adevărul meu. Şi nu ştiu, zău, care din două e mai preţios... Ai adormit?

— Ba bine că nu! ripostă Ivan mînios. Tot ce poate fi mai stupid în mine, tot ce am trăit şi am rumegat în minte, atâtea lucruri pe care de mult le-am lepădat ca pe nişte mortăciuni, tu mi le serveşti acum drept noutăţi senzaţionale!

— Nici de astă dată n-am izbutit să-ţi fiu pe plac! Şi eu, care credeam c-o să te cucerească talentul meu oratoric; recunoaşte totuşi că osanalele cântate în cer erau de efect, nu-i aşa? Şi tonul sarcastic a la Heine, ce zici?

— Nu, în viaţa mea nu mi-a plăcut să fiu linguşitor! Cum a fost posibil oare să se nască în sufletul meu o arătare atât de slugarnică?

— Dragul meu, cunosc un adorabil domnişor rus; un tânăr căruia îi place să filozofeze, mare amator de literatură şi opere de artă, autorul unui poem de promiţătoare perspective, întitulat Marele inchizitor!... Tot timpul numai la el m-am gândit!

— Îţi interzic să vorbeşti despre Marele inchizitor! strigă Ivan, îmbujorându-se de ruşine.

— Bine. Dar de Cataclismul geologic îţi mai aminteşti? ce poem!

— Taci, dacă nu vrei să te ucid!

— Pe mine? Ba să-mi dai voie mai întâi să-ţi spun tot ce am de spus. E o plăcere pe care am ţinut să mi-o ofer mic însumi, pentru asta am şi venit. O, nu poţi să ştii ce dragi îmi sunt visurile tinerilor şi entuziaştilor mei prieteni în care simt clocotind pofta de viaţă! Încă de astă-primăvară, când te pregăteai să vii încoace, îţi spuneai: „Acolo sunt oameni noi, care şi-au pus în gând să distrugă tot şi să se întoarcă