la antropofagie. Proştii, de ce nu m-au întrebat pe mine! Le-aş fi explicat că nu e nevoie să distrugă nimic; singurul lucru care ar trebui stârpit este ideea că există Dumnezeu, ăsta se cade să fie punctul de plecare! Cu asta trebuie să începeţi, orbeţilor! Vă spun eu, fiindcă nu sunteţi în stare să pricepeţi nimic! Din momentul în care întreaga omenire va părăsi credinţa în Dumnezeire (şi cred că această perioadă va veni şi ea odată şi odată, aidoma erelor geologice), concepţia despre lume care mai stă încă în picioare azi se va prăbuşi de la sine, fără să fie nevoie să ne întoarcem la antropofagie, şi tot aşa şi noţiunile etice actuale vor dispărea la rândul lor şi va începe o epocă nouă. Oamenii se vor strădui cu puteri unite să smulgă vieţii tot ce le poate ea oferi, luptând în numele fericirii şi al plăcerilor hărăzite exclusiv lumii acesteia. O mândrie titanică, divinată, va înălţa spiritul omenesc, şi pe faţa pământului va apărea omul-zeu. Atotputernic prin voinţa şi ştiinţa cu care este înarmat, el va învinge clipă de clipă natura, de astă dată însă definitiv. Bucuria de care va avea parte atunci va fi atât de copleşitoare, încât va înlocui cu prisosinţă speranţele de odinioară în viaţa de apoi şi în fericirea viitoare. Ştiind că este pieritor în toate privinţele şi că orice nădejde într-o nouă înviere e zadarnică, omul va întâmpina moartea senin şi mândru ca un zeu. Mândria îl va face să-şi dea seama că n-are rost să cârtească împotriva duratei de o clipă a vieţii sale şi omul îşi va iubi astfel semenii, fără să aştepte vreo răsplată în ceruri. Dragostea lui se va mulţumi cu limitele unei vieţi trecătoare, dar în acelaşi timp conştiinţa faptului că viaţa e scurtă va înteţi flacăra ei tot atât de mult pe cât o făcea să tânjească mai înainte speranţa deşartă într-o dragoste infinită, dincolo de mormânt...” etc, etc. Formidabil!

Ivan îşi astupase urechile şi pusese ochii în pământ. Tremura tot.

Glasul continuă: „Dar, se gândea tânărul meu filozof, întrebarea este dacă această perioadă va veni sau nu cândva. Dacă da, lucrurile aveau să se lămurească şi omenirea avea să se organizeze o dată pentru totdeauna. Cum însă omul este din păcate un nătărău patentat, s-ar putea să nu se întâmple nimic nici peste o mie de ani. De aceea cine îşi dă seama care-i adevărul ar putea de pe acum să se chivernisească după pofta inimii sale, statornicindu-şi viaţa pe temelii noi. În cazul acesta, «totul este permis». Mai mult, chiar dac-ar fi să nu sosească niciodată sorocul acelei epoci mult-aşteptate, din moment ce nu există Dumnezeu, nici viaţă fără de moarte, omul nou poate totuşi deveni omul-zeu, chiar dacă n-ar mai fi nimeni ca el pe toată faţa pământului. Fireşte că din momentul ce se va fi ridicat la rangul acesta, omul va putea, în cazul când ar fi necesar, să treacă fără nici o strângere de inimă peste opreliştile morale ce stăteau mai înainte în calea omului-rob. Cu atît mai mult cu cît pentru divinitate nu există legi! Acolo unde se află Dumnezeu orice lucru e sfânt! Oriunde m-aş duce eu, va fi loc de cinste... «Totul este permis, şi basta!» Toate astea sunt bune şi frumoase, numai că nu înţeleg pentru ce, dacă te-ai hotărât să umbli cu potlogării, ai mai avea nevoie de aprobarea formală a adevărului. Dar aşa este omul nostru de azi: fără aprobare specială, nu s-ar încumeta să facă nici chiar o potlogărie. Ca să vezi ce preţ pune pe adevăr...”

Musafirul vorbea cu însufleţire, furat de propria sa elocinţă, ridicând din ce în ce glasul şi măsurându-l ironic din ochi pe amfitrion, dar nu mai apucă să sfârşească: Ivan luă paharul de pe masă şi-l zvârli în orator.

— Ah, mais cest bete enfin!{61} exclamă acesta, sărind de pe divan şi ştergându-şi hainele împroşcate cu ceai. Ţi-am adus aminte pesemne de călimara lui Luther! Parcă ziceai că nu sunt decât un coşmar! Cum se poate să zvârli cu pahare într-o nălucă? Te porţi ca o femeie. Am bănuit eu că te prefăceai adineauri când ţi-ai astupat urechile şi ca de fapt erai foarte atent la ceea ce spuneam...

În momentul acela cineva ciocăni energic şi stăruitor la fereastra ce dădea în curte. Ivan Feodorovici încercă să se scoale de pe divan.

— Auzi? Du-te repede şi deschide, strigă musafirul. E fratele tău, Aleoşa; are să-ţi spună ceva, zău, crede-mă, o veste importantă la care nici nu te-ai fi aşteptat!

— Taci din gură, pehlivanule! Ştiam că este Aleoşa şi fără să-mi spui tu; am presimţit c-o să vină şi, bineînţeles, n-a venit numai aşa, de florile mărului, probabil că are să-mi dea o veste! răcni exasperat Ivan.

— Dar du-te odată, omule, şi deschide-i, nu înţelegi? Gândeşte-te numai ce viscol e afară, doar e fratele tău! Monsieur sait-il le temps quil fait? Cest a ne pas mettre un chien dehors...{62}

Se auzi din nou ciocănind. Ivan dădu iar să se repeadă la fereastră, dar se simţi deodată ca legat de mâini şi de picioare. Se luptă din răsputeri să rupă ştreangurile ce-l ţineau înţepenit, dar toate încercările lui se dovediră inutile. Bătăile în geam răsunau din ce în ce mai puternice. În cele din urmă, legăturile pocniră, şi Ivan Feodorovici sări imediat în picioare. Se uită în jur cu o privire sălbatică. Cele două luminări arseseră aproape până la capăt, paharul pe care tocmai îl aruncase asupra musafirului se afla pe masă în dreptul lui, iar pe divan nu era nimeni. Într-adevăr, cineva bătea stăruitor la fereastră, nu chiar atât de tare însă cum i se păruse lui puţin mai înainte, ci, dimpotrivă, destul de discret.

— Nu, totuşi n-a fost un vis! Pot să jur că n-am visat! Tot ce s-a întâmplat adineauri era aievea! strigă Ivan Feodorovici şi, repezindu-se la fereastră, se grăbi să deschidă oberlihtul.

— Aleoşa, ce-am vorbit noi? Ţi-am pus în vedere doar să nu mai vii pe la mine! se răsti el supărat. Spune în două cuvinte: