— Smerdeakov s-a spânzurat acum un ceas, răspunse de afară Aleoşa.

— Treci în cerdac, aşteaptă, că-ţi deschid numaidecât, zise Ivan şi se duse să descuie uşa din faţă.

X - „AŞA A SPUS EL!”

Intrînd în cameră, Aleoşa îi povesti fratelui său cum se pomenise cu o oră înainte cu Maria Kondratievna care venise într-un suflet să-l înştiinţeze că Smerdeakov îşi pusese capăt zilelor. „M-am dus să iau samovarul de la dumnealui din odaie şi, numai ce-am apucat să deschid uşa, şi l-am văzut spânzurat de un cui din perete!” La întrebarea lui Aleoşa dacă avusese grijă să anunţe pe cine trebuia, femeia răspunsese că nu apucase încă să înştiinţeze pe nimeni, „am alergat numaidecât la dumneavoastră. Atâta ce-am fugit, că mă mir cum de nu mi-a ieşit sufletul, zău aşa!” Părea înnebunită de groază şi tremura varga. Aleoşa o însoţise până acasă, unde fi găsise pe Smerdeakov cu ştreangul de gât, la perete. Pe masă se afla o însemnare: „îmi pun capăt zilelor, fiindcă aşa am vrut; nimeni nu e vinovat de moartea mea”. Aleoşa lăsase însemnarea pe masă şi se duse să-i aducă la cunoştinţă ispravnicului nenorocirea întâmplată „şi de acolo am venit direct la tine”, încheie tânărul, uitându-se atent la Ivan. În timp ce-i povestea, nu-l slăbise o clipă din ochi, ca şi când expresia lui i-ar fi dat de gândit.

— Frăţioare, exclamă el deodată, trebuie să fii tare bolnav! Te uiţi la mine ca şi când n-ai înţelege ce-ţi spun!

— Ai făcut bine c-ai venit, rosti preocupat Ivan, fără să ţină seama de cuvintele lui Aleoşa. Ştiam că s-a spânzurat.

— De unde ştiai?

— Nu-mi dau seama de unde, dar ştiam. Într-adevăr, ştiam? Da, el mi-a spus. Da, adineauri mi-a spus...

Ivan rămăsese în mijlocul camerei şi vorbea dus pe gânduri, cu ochii în pământ.

— Care el? întrebă Aleoşa, rotindu-şi involuntar privirile prin încăpere.

— A şters-o între timp. Ivan ridică fruntea; pe buzele lui flutură un zâmbet uşor: S-a speriat de tine, hulubaşule. Tu eşti „un heruvim neprihănit”. Aşa spune Dmitri, că eşti un heruvim. Heruvim... Vacarmul clocotitor de bucurie al serafimilor! Ce este un serafim? Poate o constelaţie. Dar se poate ca întreaga constelaţie să nu fie la rândul ei decât o simplă moleculă chimică... Ştiai că există constelaţia Leului şi a Soarelui?

— Stai jos, frăţioare! îl îmbie Aleoşa speriat. Aşează-te, pentru Dumnezeu, uite aici, pe divan. Aiurezi, întinde-te puţin, aici pe perne, aşa. Vrei să-ţi pun un prosop ud pe frunte? Poate c-o să-ţi facă bine...

— Dă-mi prosopul de pe scaun, trebuie să fie acolo, l-am aruncat adineauri.

— Nu văd nimic pe scaun. Stai liniştit, lasă, că-l găsesc eu, uite-l. Şi Aleoşa se duse să ia din capătul celălalt al odăii, de lângă lavoar, un prosop împăturit, neîntrebuinţat încă.

Ivan privi ştergarul mirat – abia acum părea că începe să se dezmeticească.

— Stai puţin, zise el dând să se scoale, acum un ceas ştiu foarte bine c-am luat prosopul de pe lavoar, l-am udat cu apă şi m-am legat cu el la cap şi pe urmă l-am aruncat pe scaun... cum se face atunci că-i uscat? N-am avut altul aici, în odaie.

— Te-ai legat cu el la cap? se miră Aleoşa.

— Da, şi m-am plimbat o oră întreagă prin cameră... Dar de ce-or fi ars atâta lumânările? Cât e ceasul?

— Acuşi e douăsprezece.

— Nu, nu, nu! strigă deodată Ivan. Nu, n-am visat! A fost aici, şedea acolo, pe divan. În momentul când ai bătut la fereastră, tocmai aruncasem în el cu paharul... paharul ăsta de pe masă... Stai, rândul trecut cred că dormeam, dar acum n-a mai fost vis. Nu-i pentru prima oară. De câtva timp încoace, Aleoşa, am tot felul de vise... adică nu chiar vise, sunt lucruri care se întâmplă aievea; umblu, vorbesc, văd... şi totuşi dorm. El însă a fost aici adineauri, stătea aici, pe divan... Tare mai e prost, Aleoşa, prost ca o cizmă! spuse râzând Ivan şi începu să măsoare odaia de la un capăt la altul.

— Cine-i prost? Despre cine vorbeşti, frăţioare? întrebă

Aleoşa cu o strângere de inimă.

— Cine să fie? Dracu! S-a obişnuit să vină mereu pe la mine. A fost de vreo două sau chiar de trei ori pe aici. Mă ia peste picior, zice că sunt furios pe el, pentru că nu e decât un drac de duzină, nu satana cu aripile arse de văpaie, înconjurat de fulgere strălucitoare şi trăsnete. Minte însă când spune că-i satana. Nu-i adevărat, e un impostor. Un drac împieliţat. Nu dai doi bani pe el. Se duce la baie. Numai să-l dezbraci şi ai să vezi că are o coadă roşcovană lungă de un să spun chien dehors...

Aleoşa se repezi la lavoar, udă prosopul şi, înduplecându-l în sfârşit pe frate-său să şadă, îi înfăşură capul, apoi se aşeză lângă el pe divan.

— Parcă mi-ai spus ceva mai înainte despre Liza.... începu Ivan (care devenise dintr-o dată guraliv). Să ştii că-mi place Liza. Ţi-am vorbit urât despre ea. Am minţit: îmi place... Mi-e tare grijă pentru Katia, mă întreb ce o să se întâmple mâine cu ea, mi-e teamă mai mult pentru ea decât pentru toţi ceilalţi. Mai ales mi-e teamă pentru viitor. Ai să vezi cum o să se lepede de mine şi o să mă calce în picioare. Crede că din gelozie vreau să-i dau la cap lui Mitea! Da, e convinsă că asta vreau! Dar nu-i aşa! Mâine o să fie crucea, nu ştreangul. Nu, n-am să mă spânzur. Ştii, Aleoşa, că eu n-am să fiu în stare niciodată să-mi iau viaţa? Poate numai din ticăloşie... Dar nu sunt laş. Nu, pentru că sunt prea însetat de viaţă! De unde ştiam că Smerdeakov s-a spânzurat? Ah, da, el mi-a spus...

— Eşti absolut sigur c-a fost cineva aici? îl întrebă Aleoşa.

— Şedea, uite, acolo, în colţ, pe divan. Probabil că tu l-ai gonit. Da, tu l-ai făcut să-şi ia tălpăşiţa; a dispărut chiar în momentul când ai venit tu. Mi-e drag să te privesc, Aleoşa. Ştiai că-mi place chipul tău? Să-ţi spun ceva, Aleoşa: el sunt eu,