da, chiar eu! Tot ce-i mai josnic, mai ticălos, mai degradant în mine! Da, sunt „un romantic”, după cum a observat foarte bine... cu toate că în fond e o calomnie. E prost ca noaptea, de aceea şi reuşeşte în toate. Prost şi viclean, viclean ca o fiară, a ştiut cum să mă scoată din sărite. Tot timpul m-a zădărit, zicând că totuşi cred în el, aşa că, vrând-nevrând, am fost silit să-l ascult. M-a dus de nas ca pe un copil. Mi-a spus însă şi multe lucruri adevărate pe care eu niciodată nu mi le-aş fi mărturisit. Ştii, Aleoşa, adăugă Ivan toarte serios şi cu aerul că-i împărtăşeşte un secret, aş dori din toată inima să fi fost într-adevăr el, şi nu eu!

— Te-a obosit, spuse Aleoşa, uitându-se compătimitor la frate-său.

— Mereu m-a tot sucit şi m-a învârtit? Dar ştii, cu abilitate, cu multă abilitate: „Conştiinţa! Ce este conştiinţa? E o născocire de-a mea. Şi atunci de ce îmi fac atâta sânge rău? Din obişnuinţă. Acea obişnuinţă atotstăpânitoare pe care omenirea a dobândit-o în decurs de şapte mii de ani. Să ne lepădăm de obişnuinţă şi vom ajunge zei.” Aşa a spus el, da, el a spus!

— Ei, vezi că n-ai spus-o tu?! izbucni Aleoşa spontan, uitându-se înseninat la fratele său. Bine, lasă-l în pace, nu te mai gândi la el, caută să-l uiţi! Să ia cu el tot ce blestemi tu acum şi să nu mai vină niciodată!

— Da, dar nu ştii ce veninos e! Şi-a bătut joc de mine. A fost impertinent. Aleoşa! rosti Ivan, cutremurându-se indignat. M-a calomniat, nu pot să-ţi spun câte a mai scornit pe socoteala mea... Mă minţea aşa, de la obraz. „Sigur că da, vrei să faci o faptă virtuoasă, te duci să te declari vinovat de moartea tatălui tău, să arăţi că l-a ucis valetul instigat de tine...”

— Fii cuminte, frăţioare, îl întrerupse Aleoşa, linişteşte-te, nu l-ai ucis tu. E o minciună!

— Aşa spunea el, şi el ştie ce spune. „Te duci acolo ca să faci o faptă virtuoasă, cu toate că tu nu crezi în virtute, de aceea eşti furios şi te frămânţi aşa, de aceea spumegi acum şi-ţi vine să te răzbuni pe toată lumea”. Aşa mi-a spus, şi el ştie ce spune...

— Asta o spui tu, nu el! exclamă Aleoşa cu mâhnire. Aiurezi, vorbeşte boala din tine, suferinţa ta!

— Nu, nu, crede-mă, ştie ce spune. „Tu, zice, vrei să te duci acolo din trufie, să te ridici în faţa lor şi să le spui: «Eu am ucis, de ce vă cutremuraţi de groază? Minţiţi! Puţin îmi pasă de părerea voastră şi spaima voastră mă îngreţoşează.»„ Aşa a spus despre mine şi după aceea a mai adăugat: „Şi cu toate astea, ştii, grozav ţi-ar plăcea să te laude; să spună: «Poftim, un ucigaş, un criminal, şi câtă nobleţe sufletească, a venit să se denunţe singur, ca să-şi scape fratele de năpastă.»„ Dar nu-i adevărat, Aleoşa, crede-mă, e o minciună sfruntată! Aleoşa! strigă Ivan cu privirea scânteietoare. N-am nevoie de laudele unor neisprăviţi! A minţit, Aleoşa, zău, a minţit, jur pe ce vrei! De aia am aruncat în el cu paharul; l-a lovit peste rât şi s-a spart...

— Hai, fii cuminte, nu te mai gândi la asta! se rugă el.

— Nu, nu, habar n-ai cu câta cruzime se pricepe sa te chinuiască, e foarte rafinat, să ştii, continuă Ivan fără să-l asculte. Am mirosit eu mai demult pentru ce vine pe la mine. „Deşi vrei să te duci acolo din orgoliu, zice el, în sinea ta speri totuşi că Smerdeakov o să fie demascat până la urmă şi trimis la ocnă, iar Mitea achitat, şi că tu n-o să ai de suferit decât o condamnare morală (ca să vezi în ce hal a putut să-şi bată joc de mine), ba chiar au să se găsească unii care să te laude. Dar din moment ce Smerdeakov şi-a făcut seama, şi se cheamă deci că e decedat, cine crezi tu c-o să mai pună temei pe declaraţia ta când o să te prezinţi aşa, de unul singur, la proces? Şi totuşi, ai să te duci, nu-i aşa, eşti hotărât să te duci. Dar pentru ce, nu înţeleg, pentru ce?” E îngrozitor, Aleoşa, zău că nu mai pot să suport întrebările astea. Cine îndrăzneşte să mă scormonească aşa?!

— Frăţioare, îl întrerupse Aleoşa, tremurând de teamă, dar nădăjduind că va izbuti să-l facă totuşi să-şi vină în fire. Cum putea să-ţi vorbească despre sinuciderea lui Smerdeakov înainte de venirea mea, de vreme ce nimeni nu ştie nimic şi nici n-ar fi avut când să afle?

— Dacă-ţi spun că mi-a vorbit! i-o tăie scurt Ivan pentru care nu mai putea să încapă nici o îndoială în această privinţă. Numai despre asta mi-a vorbit tot timpul, ca să ştii. „Cel puţin, zice, dacă virtutea ar însemna ceva în ochii tăi, aş mai înţelege... «Chiar dacă n-au să mă creadă, te-ai fi gândit atunci, eu tot vreau să mă duc, din principiu!» Dar tu ce eşti decât un porc, aşa cum era şi Feodor Pavlovici, mult îţi pasă ţie de virtute? Şi atunci, te întreb, pentru ce te duci acolo, din moment ce jertfa ta e cu totul şi cu totul de prisos? Nici tu singur nu ştii pentru ce vrei să faci pasul asta! O, şi ce n-ai da ca să ştii! Măcar, spune-mi, eşti într-adevăr hotărât să te duci? Nu, nici atât, n-ai ajuns încă sa iei o decizie. Ai să stai toată noaptea să cumpăneşti dacă trebuie sau nu să te duci. Şi totuşi, până la urmă ai să te duci, eşti încredinţat c-o să te duci, ştii foarte bine că orice cale să alegi, hotărârea pe care o vei lua de aci încolo nu mai depinde de tine. Ai să te duci, pentru că nu cutezi să faci altfel. Şi de ce? Te las pe tine să ghiceşti, e o şaradă pe care trebuie s-o dezlegi singur. După care s-a sculat şi a plecat. A plecat chiar în clipa când ai