sosit tu. Mi-a spus că sunt laş, Aleoşa! Le mot de lenigme{63} e că sunt un laş. „Nu eşti tu şoimul care să zboare în tării!” mi-a spus el. Da, da, sunt exact cuvintele lui! Şi Smerdeakov mi-a spus tot aşa. Am să-i vin eu de hac. Trebuie! Katia mă dispreţuieşte, de o lună încoace văd că se uită cam de sus la mine, şi Liza până la urmă o să mă dispreţuiască şi ea. „Te duci acolo, crezând c-o să te laude”, auzi ce minciună sfruntată! Şi tu mă dispreţuieşti, Aleoşa! Simt c-o să te urăsc iar de aici înainte. Cum îl urase şi pe banditul acela, da, îl urăsc! Nu vreau să-l scap. Lasă-l să-i putrezească oasele în ocnă! Să cânte imnul! Mâine mă duc, neapărat mă duc să mă înfig aşa în faţa dumnealor şi să-i scuip în ochi!

Sărind ca turbat de la locul lui, Ivan îşi smulse prosopul cu care era înfăşurat peste frunte şi porni din nou să măsoare odaia în lung şi în lat. Privindu-l, Aleoşa îşi aminti de ceea ce-i spusese mai înainte: „Parcă aş dormi cu ochii deschişi... Umblu, vorbesc, văd şi totuşi dorm!” Era exact impresia pe care i-o făcea în momentul acela. Aleoşa nu-l scăpa o clipa din vedere. Se gândea să se ducă repede după doctor, dar se temea să lase bolnavul singur, fiindcă n-avea cine să-i poarte de grijă. Încetul cu încetul, Ivan începu să-şi piardă luciditatea. Vorbea necontenit, nu-i tăcea gura o clipă, dar din tot ce spunea nu era chip să înţelegi nimic. De altfel, nici nu mai putea să articuleze cum trebuie cuvintele. La un moment dat, se clătină pe picioare. Aleoşa sări să-l sprijine şi, susţinut aşa de fratele său, Ivan ajunse până în dreptul patului. Cu chiu, cu vai, Aleoşa reuşi să-l dezbrace şi să-l culce pe divan. Se aşeză apoi lângă el şi rămase vreo două ceasuri la căpătâiul lui să-l vegheze. Bolnavul dormea dus, somn greu ca plumbul, respirând liniştit şi egal. Aleoşa luă o pernă şi se întinse pe divanul celălalt, fără să se mai dezbrace. Înainte de a adormise rugă lui Dumnezeu pentru fraţii săi Ivan şi Dmitri. Găsise acum o explicaţie lămurită pentru boala lui Ivan: „E zbuciumul unui om înarmat cu o voinţă mândră; sunt frământările unei conştiinţe puternice şi adânci! Dumnezeu, în care nu crede, şi adevărul lui au început să-i câştige inima ce se îndărătniceşte să nu se supună. Da, se gândea Aleoşa stând culcat pe divan, acum că Smerdeakov nu mai există, o să mai creadă cineva o iotă din declaraţiile lui Ivan? Şi totuşi, sunt sigur c-o să se ducă să depună la proces! Aleoşa zâmbi. Dumnezeu o să învingă! Iar Ivan... Ivan ori se va scula din morţi la lumina adevărului... ori se va prăbuşi mistuit de ură, căutând să se răzbune pe sine însuşi şi pe toată lumea pentru că s-apus în slujba unei idei în care nu crede”, se gândi cu amărăciune tânărul şi se mai rugă o dată pentru Ivan.

 

 

 

 

 

 

 

 

I - ZIUA FATALĂ

 

A doua zi după evenimentele înfăţişate în capitolul precedent, la ora zece dimineaţa, tribunalul declară şedinţa deschisă şi începu procesul lui Dmitri Karamazov.

Mă simt dator să spun din capul locului un lucru asupra căruia ţin să insist şi anume, că nu sunt în măsură să redau chiar toate incidentele petrecute în cursul procesului şi nici să respect ordinea în care s-au desfăşurat dezbaterile. Ca să reconstitui totul punct cu punct şi să dau toate explicaţiile necesare, ar însemna, cred, să mă apuc să scriu o carte întreagă – şi încă una destul de voluminoasă. De aceea rog cititorii să nu se supere dacă în cele ce urmează nu voi menţiona decât faptele care m-au impresionat în mod deosebit şi mi-au rămas întipărite în minte. Se prea poate, bineînţeles, ca în felul acesta să atribui o importanţă nemeritată unor amănunte ce ar fi trebuit să treacă pe planul al doilea şi să omit tocmai ceea ce este esenţial, semnificativ şi necesar... De altfel, nici nu ştiu dacă are vreun rost să-mi cer atâtea scuze. Am să fac aşa cum mă pricep mai bine şi cititorii vor putea să constate singuri că mi-am dat toată osteneala.

În primul rând, înainte de a pătrunde în incinta tribunalului, vreau să atrag atenţia asupra unui fapt care m-a surprins peste măsură în ziua respectivă, şi nu numai pe mine, dar şi pe numeroşi alţi concetăţeni ai mei – cum s-a dovedit ulterior. Se ştie că procesul era aşteptat cu mult interes de atâta lume care ardea de nerăbdare să asiste la dezbateri, că de două luni încoace înalta societate a oraşului era exclusiv preocupată de proces, toate discuţiile se învârteau în jurul lui, numai despre asta se vorbea, formulându-se tot felul de ipoteze, după cum se cunoaşte, de asemenea, vâlva ce stârnise în toată ţara. Nimeni totuşi nu-şi poate închipui cât de puternic, cât de furtunos a fost zguduită opinia publică de această crimă, şi nu numai în partea locului, ci pe tot cuprinsul Rusiei, aşa cum a ieşit la iveală cu toată claritatea în ziua procesului. Cu acest prilej, sosiseră în localitate o seamă de vizitatori, şi nu numai din capitala guberniei, dar şi din alte oraşe, chiar şi de la Moscova şi Petersburg, jurişti, în primul rând, la urmă o serie de persoane marcante, ba chiar şi câteva cuconiţe. Fusese bătaie pentru invitaţii. Oaspeţilor simandicoşi – oameni cu vază, respectabili – li se rezervaseră, în mod cu totul excepţional, locuri în spatele mesei la care şedea tribunalul: ca niciodată până atunci, spaţiul respectiv era ocupat de un şir întreg de fotolii în care se instalaseră notabilităţile, ceea ce sub nici un motiv nu s-ar fi admis mai înainte. În sală, cuconetul, fie de la noi din oraş, fie de aiurea, părea să fie în număr precumpănitor; cred că cel puţin jumătate din asistenţă era alcătuită numai din femei. Pe de altă parte, veniseră atâţia jurişti din toate colţurile ţării, încât nu se ştia cum