şi unde puteau fi plasaţi, mai cu seamă că locurile fuseseră din timp reţinute, distribuite, solicitate, în cele din urmă, se înjghebase la repezeală în fundul sălii, dincolo de estrada pe care stătea completul de judecată, un fel de ţarc, unde încăpură toţi oamenii de lege, fericiţi să asiste chiar şi aşa, stând în picioare (fiindcă, din economie de spaţiu, nu exista nici un scaun în ţarc), înghesuiţi ca vai de lume, umăr lângă umăr, la dezbateri. Unele cucoane, mai ales cele proaspăt sosite în oraş, îşi făcuseră apariţia în galeriile sălii gătite foc; majoritatea însă nu fuseseră chiar aşa preocupate de toaletă. Pe chipurile lor se citea aceeaşi avidă curiozitate, o curiozitate isterică, morbidă. Una din particularităţile publicului ce împânzise incinta tribunalului (şi cred că merită sa fie menţionată aici, mai ales că, aşa cum s-a dovedit mai târziu, lucrul acesta a fost remarcat de mai multă lume) o constituia simpatia vădită pe care o manifestau mai toate cucoanele, sau cel puţin marea lor majoritate, pentru Mitea şi râvna cu care doreau să fie achitat – poate tocmai din pricină că avea reputaţia unui donjuan. Se ştia, de asemenea, că urmau să apară în faţa tribunalului două femei, două rivale. Una dintre ele, Katerina Ivanovna, era aşteptată cu un interes palpitant – atâtea lucruri extraordinare, unele aproape de domeniul legendei se auziseră despre dânsa şi despre dragostea pătimaşă pe care continua s-o poarte lui Mitea chiar după ce săvârşise crima. Se vorbea despre mândria ei (nu era în vizită aproape cu nimeni de la noi din oraş) şi despre „legăturile ei în lumea mare”. Se spunea c-ar avea de gând să ceară guvernului autorizaţia de a-l urma pe criminal la locul de ispăşire a pedepsei, pentru a se cununa cu el undeva în fundul pământului, în cine ştie ce galerie de mină. Aceeaşi vâlvă se făcuse şi în jurul Gruşenkăi, rivala Katerinei Ivanovna, care de asemenea trebuia să apară la proces. Întâlnirea celor două femei în instanţă – a trufaşei fete din înalta societate şi a „hetairei” – era aşteptată cu o curiozitate morbidă; de altfel, pe Gruşenka, „piaza-rea care-l dusese de râpă pe Feodor Pavlovici şi-l nenorocise şi pe feciorul său, bietul băiat”, doamnele din localitate o cunoşteau mai bine decât pe Katerina Ivanovna, fiindcă mai avuseseră prilejul s-o vadă, şi toate, aproape fără excepţie, se mirau peste măsură cum de putuseră amândoi, şi tatăl şi fiul, să-şi piardă minţile pentru o femeie de rând, o simplă târgoveaţa, care nu era nici măcar frumoasă. Într-un cuvânt, clevetirile nu mai conteneau. Ştiu chiar cu certitudine că din cauza lui Mitea se iscaseră conflicte în câteva case. Mai multe cucoane avuseseră un schimb de păreri asupra acestei crime fioroase cu soţii dumnealor, cu care se certaseră furcă; bineînţeles că în urma acestor dispute soţii respectivi care asistau la proces nutreau o vădită antipatie faţă de inculpat, ba chiar îl detestau din toată inima. În general, putem afirma că, spre deosebire de sexul slab, publicul masculin era în unanimitate ostil acuzatului. Pretutindeni vedeai mutre posace, încruntate, unele chiar duşmănoase; şi mutrele astea erau cu prisosinţă răspândite în toată sala. Este adevărat însă că, de când se statornicise la noi în oraş, Mitea izbutise să jignească personal pe mulţi dintre concetăţenii noştri. Bineînţeles, o parte din asistenţă era cu totul indiferentă faţă de soarta delincventului, avea o înfăţişare senină, părea chiar bine dispusă; în schimb, toată lumea era nerăbdătoare să asiste la proces şi să audă sentinţa. Majoritatea bărbaţilor ar fi vrut ca ucigaşul să fie condamnat, în afară poate de oamenii de lege, pe care îi interesa nu latura morală a procesului, ci aspectul juridic de strictă actualitate al lucrurilor. Sosirea renumitului avocat Fetiukovici făcuse mare vâlvă. Se vorbea despre el ca de un talent consacrat, a cărui faimă se răspândise în toată ţara, şi nu era prima oară că venea în provincie solicitat ca apărător în procesele penale răsunătoare. Datorită pledoariilor lui, procesele respective deveneau subiectul la ordinea zilei în tot cuprinsul ţării, şi multă vreme după aceea lumea încă mai pomenea despre ele. În oraş circulau o mulţime de anecdote pe socoteala procurorului şi a preşedintelui de tribunal. Se vorbea, de pildă, că procurorul tremura în faţa lui Fetiukovici, că erau vechi adversari, încă din primele timpuri ale carierei lor, pe care amândoi şi-o începuseră la Petersburg, că ambiţiosul Ippolit Kirillovici, pentru care faptul că talentele lui nu fuseseră apreciate la justa lor valoare era o rană veşnic deschisă, se simţise puternic stimulat de procesul Karamazov şi visa să redreseze în sfârşit o carieră ratată, dar că stătea cu inima pierită din pricina lui Fetiukovici în ceea ce priveşte teama lui de Fetiukovici, vă pot încredinţa că părerea concetăţenilor nu corespundea întru totul adevărului. Procurorul nostru nu se lăsa chiar aşa lesne intimidat de un pericol, dimpotrivă, făcea parte dintre oamenii a căror ambiţie creşte şi prinde aripi cu cât primejdia e mai mare. Trebuie să spunem că, în general, procurorul nostru era mult prea inimos din fire şi de o sensibilitate aproape maladivă. Punea atâta suflet în unele procese şi cheltuia atâta energie, încât ai fi zis că tot viitorul şi toată averea lui depindeau de sentinţa finală. De aceea în lumea juriştilor se vorbea despre el cu un zâmbet uşor ironic, deşi tocmai prin zelul de care dădea dovadă îşi făcuse oarecum o reputaţie. Chiar dacă această reputaţie nu era atât de largă, numele lui era totuşi mult mai cunoscut decât şi-ar fi putut închipui cineva, judecând după situaţia modestă pe care o avea în urbea noastră. Se făcea haz mai ales de pasiunea lui pentru psihologie, ceea ce după mine era o greşeală; impresia mea e că procurorul nostru avea un fond mult mai serios decât îl aprecia lumea. Numai că, din păcate, omul acesta bolnăvicios n-a ştiut să se impună de la început, şi din cauza asta a fost nevoit să suporte toată viaţa consecinţele.

În ceea ce-l priveşte pe preşedintele tribunalului, n-aş putea spune altceva decât ca era un ins cultivat, omenos, care, practic vorbind,