îşi cunoştea perfect meseria, fiind în acelaşi timp însufleţit de ideile cele mai avansate. Era destul de ambiţios, fără a fi totuşi preocupat chiar atât de mult de cariera lui. Idealul vieţii sale era să treacă drept un om cu năzuinţe progresiste. De altminteri, avea relaţii şi era destul de înstărit. Procesul Karamazov, aşa cum am aflat mai târziu, îl interesa în mod deosebit, propriu-zis mai mult teoretic. Îl preocupa numai fenomenul în sine, considerat ca un produs al orânduirii noastre sociale, ca o expresie a specificului local, categoria din care făcea parte, concluziile pe care le-ar putea trage etc, etc. Faţă de latura particulară a cazului, de tragedia ce se desfăşura în instanţă, ca şi faţă de principalii ei actori, începând cu inculpatul, avea o atitudine destul de indiferentă, aş zice chiar abstractă, probabil aşa cum şi trebuia, de altfel.

Cu mult înainte de intrarea completului de judecată, sala gemea de lume. Tribunalul nostru este înzestrat cu cea mai frumoasă sală din oraş: înaltă, încăpătoare, cu o acustică admirabilă. În dreapta curţii, care îşi avea locul ei pe estradă, fusese instalată o masă cu două rânduri de fotolii pentru juraţi, în stânga se aflau boxa acuzatului şi a apărătorului. Pe o altă masă, la mijloc, în faţa judecătorilor, stăteau înşirate „corpurile delicte”. Printre ele se putea vedea halatul de mătase albă al lui Feodor Pavlovici, plin de sânge, funestul pisălog de aramă cu care se presupunea că fusese ucis bătrânul, cămaşa lui Mitea cu mâneca mânjită de sânge, ca şi haina pătată la spate, în dreptul buzunarului în care-şi vârâse batista îmbibată de sânge, în sfârşit, batista scorţoasă din pricina sângelui ce se închegase, căpătând o culoare cafenie, pe urmă pistolul, pe care Mitea îl încărcase sub ochii lui Perhotin, zicând că vrea să-şi zboare creierii, şi pe care Trifon Borisovici i-l şterpelise pe nesimţite la Mokroe, plicul legat cu panglicuţă roză, în care fuseseră cele trei mii de ruble destinate, după cum arăta inscripţia, Gruşenkăi, precum şi alte multe obiecte de care nu-mi mai amintesc acum. Ceva mai încolo, spre fundul sălii, se aflau băncile pentru public, iar în faţa balustradei fuseseră aşezate mai multe scaune pentru martorii care trebuiau să rămână mai departe în sală, după ce îşi vor fi făcut depoziţiile. La orele zece, intră curtea alcătuită din preşedinte, un membru supleant şi un judecător de pace care se bucura de multă consideraţie printre concetăţeni. Bineînţeles, procurorul îi însoţea. Scund de stat, cu o figură de om suferind de hemoroizi, preşedintele era o persoană robustă, în vârstă de vreo cincizeci de ani, cu părul pe jumătate cărunt, tuns scurt, şi purta la butonieră panglica roşie a nu mai ştiu cărui ordin. Procurorul mi se păru – şi nu numai eu, ci toată lumea avu aceeaşi impresie – foarte palid, aproape livid, cu obrajii supţi, ca şi când s-ar fi tras la faţă peste noapte; îl văzusem cu două zile înainte de proces şi arăta cu totul altfel. Preşedintele începu cu întrebarea de rigoare adresată grefierului: „Toţi juraţii sunt prezenţi?...” îmi dau seama însă că mi-ar fi imposibil să continui în ritmul acesta; în primul rând, pentru că sunt o mulţime de lucruri ce mi-au scăpat, fie că nu le-am auzit, fie că nu le-am înţeles prea bine, după cum sunt atâtea amănunte pe care le-am uitat, pe urmă, fiindcă, aşa cum am mai arătat, n-aş avea nici timpul, nici spaţiul necesar pentru a raporta tot ce s-a spus şi ce s-a întâmplat la proces. Ştiu numai că atât acuzarea, cât şi apărarea, adică atât procurorul, cât şi avocatul pledant n-au recuzat decât foarte puţini juraţi. Ţin minte însă precis că juriul era compus din doisprezece membri, dintre care: patru funcţionari de la noi din oraş, doi negustori şi şase ţărani şi târgoveţi din localitate. Îmi amintesc de asemenea că înainte de proces o mare parte din asistenţă, şi în primul rând cuconetul, s-au întrebat cu mirare; „Cum e posibil ca un caz atât de complicat, cu atâtea întortocheate subtilităţi şi ascunzişuri psihologice, să fie supus judecăţii unor conţopişti sau unor opincari? Ce poate să priceapă din toată istoria asta un biet arhivar, darmite un ţăran?” Într-adevăr, câteşipatru funcţionarii pe care sorţii îi desemnaseră în ziua aceea să facă parte din juriu erau nişte inşi foarte modeşti, cu posturi insignifiante, cărunţi – în afară de unul singur ceva mai tânăr – pe care elita oraşului abia dacă-i cunoştea. Toţi, oameni simpli, trăind ca vai de lume cu o leafă de mizerie, probabil însuraţi cu nişte femei balcâze, cu care se sfiau să iasă în lume, Şi cu o liota de copii, care poate umblau chiar desculţi; oameni pentru care singurul mijloc de a-şi omorî urâtul era să joace din când în când câte o partidă de cărţi şi care, desigur, nu citiseră nimic toată viaţa. Cei doi negustori aveau o mutră gravă, erau nefiresc de tăcuţi şi şedeau ca înşurubaţi în jilţuri; unul dintre ei era bărbierit la faţă şi venise îmbrăcat în straie nemţeşti. Celălalt avea o bărbuţă căruntă şi purta la gât o medalie atârnată cu o panglică roşie. Despre târgoveţii şi ţăranii din juriu n-aş putea spune mare lucru. Târgoveţii din Scotoprigonievsk, de fapt, nu se deosebesc prea mult de pătura rurală, unii chiar îşi câştigă pâinea lucrând pământul. Doi dintre ei purtau haine nemţeşti, şi de aceea poate apăreau mai jerpeliţi şi erau mai puţin prezentabili decât ceilalţi. Aşa înot, pe bună dreptate, văzându-i, mi-am pus întrebarea: „Ce au să înţeleagă ei din toată încurcătura asta de iţe?” Cu toate acestea, figurile lor severe, încruntate, produceau o impresie destul de ciudată, aveau ceva impunător în ele, ba chiar o înfăţişare aproape fioroasă.

În sfârşit, preşedintele deschise şedinţa, primul proces de pe rol fiind asasinarea consilierului titular Feodor Pavlovici Karamazav, sau cam aşa ceva, nu mai mi-aduc aminte exact termenii. Aprodul primi dispoziţia să-l introducă pe acuzat şi, o clipă mai apoi, uşa se deschise şi Mitea intră în sală. Se lăsă o tăcere atât de adâncă, încât se putea auzi musca bâzâind. Nu ştiu care