va fi fost părerea celorlalţi, mie personal însă Mitea îmi făcu o impresie mai mult decât penibilă. Era extrem de elegant, ca scos din cutie. Mai târziu am aflat că-şi comandase special pentru această ocazie un rând de haine la fostul său croitor de la Moscova, care-i păstrase măsurile. Purta mănuşi negre de piele, noi-nouţe, şi rufărie de cea mai fină calitate. Acuzatul străbătu cu paşi mari incinta, privind ţintă drept înainte, şi se aşeză la locul lui fără să se arate câtuşi de puţin intimidat. O dată cu el îşi făcu apariţia şi vestitul Fetiukovici, apărătorul său; un murmur înăbuşit tălăzui de la un capăt la celălalt al sălii. Avocatul era un om înalt şi slab, cu nişte picioare deşirate şi uscăţive, cu degete lungi, fine şi foarte albe, bărbierit la faţă, cu părul scurt şi lins, cu buze subţiri, pe care mijea când şi când un zâmbet uşor, ce se preschimba uneori într-o grimasă ironică. Să tot fi avut patruzeci de ani. Altminteri, o figură destul de simpatică dacă n-ar fi fost ochii mici, inexpresivi şi atît de apropiaţi, încât ai fi zis că-i desparte numai osciorul fragil al nasului prelung şi ascuţit. Într-un cuvânt, semăna în chip surprinzător cu o pasăre, şi asemănarea aceasta îţi sărea în ochi din primul moment. Fetiukovici era în frac şi cu cravată albă la gât. Mi-aduc aminte că la primele întrebări pe care preşedintele le adresă inculpatului în legătură cu numele, ocupaţia etc, Mitea răspunse răstit şi pe un ton atât de ridicat, încât preşedintele tresări şi se uită la el uimit. Se citi apoi lista persoanelor chemate pentru îndeplinirea procedurii, adică a martorilor şi experţilor din proces. Era un pomelnic întreg; patru dintre martori lipseau; Miusov, care între timp plecase din nou la Paris, dar a cărui declaraţie, luată în cursul instrucţiei preventive, se afla la dosar, doamna Hohlakova şi moşierul Maximov – pe motiv de boală – şi în fine Smerdeakov, a cărui moarte subită fusese constatată de poliţie printr-un proces-verbal. Vestea morţii lui Smerdeakov stârni rumoare în rândurile asistenţei. Episodul acesta neprevăzut era o surpriză pentru multă lume, care nu aflase încă nimic despre sinucidere. Dar ceea ce îi ului pe toţi fu reacţia intempestivă a lui Mitea când auzi că Smerdeakov îşi pusese capăt vieţii. Fără să se scoale de pe scaun, inculpatul strigă în gura mare de răsună toată sala:

— Câinele! Nu putea să moară decât ca un câine!

În momentul acela apărătorul se întoarse brusc spre el, iar preşedintele îl ameninţă că dacă va mai avea încă o ieşire ca asta va fi nevoit să ia măsuri drastice. Mitea dădu din cap precipitat, dar fără să arate câtuşi de puţin c-ar regreta cumva vorbele lui, şi-i spuse de câteva ori avocatului cu glas. scăzut:

— Nu zău, nu mai fac! Mi-a scăpat fără să vreau! N-o să se mai întâmple a doua oară.

Acest mic incident, fireşte, nu avu darul să câştige cât de cât bunăvoinţa juraţilor şi a publicului faţă de el. Acuzatul îşi dăduse arama pe faţă, recomandându-se singur. În atmosfera creată de gestul său, grefierul citi actul de acuzare.

Destul de concis, actul cuprindea toate detaliile necesare.. Deşi se rezuma doar la expunerea principalelor motive pentru care inculpatul fusese pus sub urmărire, deferit justiţiei etc, etc, ascultându-l, simţii totuşi că mă trec fiorii. Grefierul citea cu glas tare, clar şi răspicat. Întreaga tragedie se desfăşura parcă din nou, puternic reliefată, în faţa auditoriului, redusă la esenţă şi scăldată într-o lumină sinistră, necruţătoare. Ţin minte că îndată ce se termină lectura, preşedintele, ridicând glasul, îl întrebă autoritar pe Mitea:

— Acuzat, recunoşti că eşti vinovat?

Mitea se sculă cu o mişcare bruscă în picioare.

— Recunosc că m-am făcut vinovat de beţie şi desfrâu! strigă el cu o voce care-i surprinse pe toţi, cuprins parcă de exaltare. Da, recunosc c-am trăit ca un trântor şi c-am fost un zurbagiu, şi pentru asta sunt vinovat. Mă hotărâsem tocmai să devin un om cinstit până la sfârşitul vieţii, când destinul, cu o lovitură de măciucă, m-a dat peste cap! Nu sunt vinovat însă de moartea bătrânului, a tatălui şi a duşmanului meu neîmpăcat! Şi nici de tâlhărie nu sunt vinovat, nu l-am prădat eu şi nici n-aş fi fost în stare s-o fac; Dmitri Karamazov este un ticălos, dar nu şi un tâlhar!

Rostind aceste cuvinte, Mitea se aşeză la locul lui tremurând tot. Preşedintele îl mustră din nou laconic, dar autoritar, rugându-l să răspundă numai la întrebări şi să-şi stăpânească orice izbucniri pătimaşe şi fără rost. După care dispuse să se înceapă audierea martorilor. Aceştia fură introduşi pentru a presta jurământul. Pentru prima oară îi vedeam pe toţi laolaltă. Fraţii acuzatului fură scutiţi de această formalitate. După ce preotul şi preşedintele le adresară cuvintele de rigoare, martorii fură poftiţi să iasă din sală şi plasaţi, pe cât era posibil, la oarecare distanţă unul de altul, pentru a fi apoi chemaţi rând pe rând înăuntru.

 

 

II - MARTORI PRIMEJDIOŞI

 

Nu ştiu dacă preşedintele împărţise martorii apărării şi ai acuzării în două grupe distincte şi dacă ordinea în care urma să fie chemaţi fusese stabilită în prealabil. Presupun că da. Ştiu doar atât, că martorii acuzării au fost audiaţi cei dintâi. Repet: nu am de loc intenţia de a reproduce cuvânt cu cuvânt fiecare interogatoriu în parte. De altfel, ar fi o operaţie inutilă, deoarece atunci când au început dezbaterile atât rechizitoriul, cât şi pledoaria apărătorului au rezumat în mod concludent şi pregnant mărturiile în ordinea în care fuseseră depuse, interpretând toate datele culese până atunci în aşa fel, încât să scoată la lumină o anumită teză. Am avut grijă să notez cât mai exact aceste două remarcabile cuvântări şi mai cu seamă unele pasaje pe care le voi menţiona la momentul potrivit, împreună cu un incident extraordinar şi cu totul neprevăzut, care s-a produs cu puţin înainte de a începe dezbaterile şi care, fără doar şi poate, a avut o influenţă nefastă asupra cumplitei sentinţe. Trebuie să spun că de când s-a deschis şedinţa a ieşit în evidenţă în chip izbitor o anumită particularitate