a „cazului” respectiv, adică gravitatea neobişnuită a elementelor acuzării în comparaţie cu mijloacele de care dispunea apărarea. Lucrul acesta s-a văzut încă din primul moment, când în austera incintă a tribunalului faptele au prins să se grupeze şi să se acumuleze, făcând să iasă treptat la iveală toată monstruozitatea crimei. Cred că toată lumea a fost din capul locului încredinţată că procesul nu prezintă nici o enigmă, nici un dubiu, că dezbaterile sunt, de fapt, inutile, şi dacă totuşi vor avea loc, e vorba numai de o simplă formalitate, pentru că inculpatul era într-adevăr vinovat, iar crima săvârşită de el categoric şi cu prisosinţă dovedită. Cred chiar că toate doamnele, dar toate, fără nici o excepţie, care doreau cu atâta ardoare achitarea chipeşului inculpat, erau în acelaşi timp pe deplin convinse de vinovăţia lui Mitea. Mai mult încă, am impresia c-ar fi încercat o mare decepţie dacă nu s-ar fi dovedit sută la sută culpabilitatea lui, fiindcă atunci epilogul – adică sentinţa de achitare – n-ar mai fi făcut nici un efect. E într-adevăr curios: cuconetul nu avea nici cea mai mică îndoială că până la urmă acuzatul va fi achitat, în virtutea următorului raţionament: „Este vinovat, dar nu se poate să nu-l achite, trebuie să-l achite din umanitarism, pentru triumful ideilor noi, în numele sentimentelor de care se face atâta caz în ziua de azi etc, etc.” Tocmai de aceea dăduseră năvală cu atâta înfrigurare în sala de şedinţe a tribunalului. Pe bărbaţi, în schimb, îi interesa mai cu seamă duelul dintre procuror şi faimosul Fetiukovici. Toată lumea se întreba nedumerită ce putea să facă într-un caz atât de disperat, cu tot talentul său oratoric, chiar o somitate a baroului, cum era considerat apărătorul lui Mitea? De aceea erau toţi numai ochi, urmărindu-i fiece mişcare cu o atenţie încordată. Totuşi, până la începutul pledoariei, Fetiukovici rămase o enigmă pentru toată lumea. Persoanele mai experimentate bănuiau că avocatul proceda potrivit unei metode personale, că-şi făcuse un plan de acţiune, avea un ţel pe care voia să-l atingă, dar care putea fi ţelul acesta nimeni nu era în sure să ghicească. Oricum, încrederea în sine şi siguranţa pe care le arăta săreau în ochi. În afară de asta, de la început toată lumea avu plăcuta surpriză de a constata că într-un răstimp destul de scurt – două-trei zile – de când venise la noi în oraş, Fetiukovici reuşise să aprofundeze cazul cu o seriozitate într-adevăr remarcabila, până în cele mai mici amănunte. Se povestea mai apoi cu satisfacţie cum izbutise, bunăoară, să-i „înfunde” pe toţi martorii acuzării, făcându-i să se încurce în depoziţiile lor şi mai ales să-i discrediteze în aşa fel, încât mărturiile lor rămâneau sub semnul întrebării. De altfel, mulţi presupuneau că nu putea fi la mijloc decât o simplă jonglerie, o demonstraţie de virtuozitate juridică, pentru a da mai multă strălucire pledoariei, etalând toate faimoasele chichiţe avocăţeşti. Se înţelege de la sine că prin „compromiterea” martorilor procesul nu obţinea vreun avantaj real, decisiv, că avocatul, fireşte, îşi dădea seama de asta mai bine decât toată lumea şi că, devreme ce se hotărâse să recurgă la acest procedeu, înseamnă că avea un scop bine determinat, o armă secretă pe care deocamdată o ţinea în rezervă ca s-o scoată în vileag în momentul oportun. Până atunci însă conştient de puterea lui, Fetiukovici părea că se joacă, făcînd pe grozavul. Aşa, de pildă, când se procedă la interogarea lui Grigori Vasilievici, fostul camerier al lui Feodor Pavlovici, cel care, după cum se ştie, declarase un lucru de o importanţă capitală în proces, afirmând că „uşa dinspre grădină fusese deschisă, apărătorul abia aşteptă să-i pună la rândul său întrebări, ca să-l sucească în fel şi chip pe bietul martor, fără să-l slăbească o clipă. Trebuie să spunem că Grigori Vasilievici intrase în sală cu foarte mult sânge rece, fără să se arate câtuşi de puţin intimidat de solemnitatea tribunalului sau de publicul care-l asculta; avea un aer calm, aş zice chiar marţial. Bătrânul îşi făcu depoziţia atât de sigur de sine, de parcă ar fi stat de vorbă între patru ochi cu nevastă-sa, Marfa Ignatievna, dar pe un ton ceva mai deferent. Era cu neputinţă să-l facă cineva să-si piardă cumpătul. Procurorul începu prin a-l descoase pe îndelete, cerându-i o serie de amănunte în legătură cu viaţa de familie a Karamazovilor. Tabloul, aşa cum îl zugrăvi el, era scăldat într-o lumină foarte vie. Se vedea, se simţea clar că martorul este sincer şi nepărtinitor. Bunăoară, la un moment dat, cu tot respectul adânc pe care îl vădea faţă de memoria fostului său stăpân, Grigori Vasilievici mărturisi totuşi că boierul fusese nedrept cu Mitea şi că nu-şi crescuse băiatul „aşa cum ar fi trebuit”. Să nu fi fost eu, când era mititel, l-ar fi mâncat de viu păduchii, declară el, vorbind despre copilăria lui Mitea. Şi apoi nu şade frumos ca tatăl să-şi oropsească feciorul aşa cum a făcut dânsul când a trebuit să răfuiască socotelile pentru averea rămasă de la răposata maică-sa.” La întrebarea procurorului, pe ce se bizuie când afirmă că Feodor Pavlovici îşi oropsise feciorul la împărţirea averii. spre surprinderea tuturor, Grigori nu putu să dea un răspuns mai precis, mulţumindu-se să repete că lui Mitea „nu i se făcuse parte dreaptă” la împărţeală, că băiatul, fără doar şi poate, „mai avea de primit de la taica-său câteva mii de ruble”. Trebuie să menţionez că procurorul insista asupra acestei întrebări – dacă e adevărat că Feodor Pavlovici îi rămăsese cumva dator lui Mitea – pe care o punea tuturor martorilor, bineînţeles dacă socotea că sunt în măsură să ştie ceva, chiar şi lui Aleoşa, şi mai apoi şi lui Ivan Feoyorovici, dar nici unul dintre ei nu fu în stare să aducă vreo lămurire în plus; toţi, deopotrivă, confirmau faptul ca atare, fără să poată înfăţişa vreo dovadă care să merite cât de cât a fi luată în seamă. În momentul când Grigori povesti scena petrecută la masă, în seara în care Dmitri Feodorovici intrase buzna în casă peste ei