şi-l bătuse crunt pe taică-său, ameninţându-l cu moartea, o atmosferă sinistră învălui întreaga sală, cu atât mai impresionantă cu cât bătrâna slugă vorbea liniştit, fără cuvinte de prisos, folosind un limbaj colorat, şi tocmai de aceea extrem de sugestiv. Mărturisi că nu-i ţinea supărare lui Mitea pentru că îl bruftuluise atunci, lovindu-l peste obraz şi buşindu-l de podele, şi că de mult îl iertase pentru ocara asta. Despre răposatul Smerdeakov spuse – făcându-şi semnul crucii – că era un flăcău de ispravă, dar neghiob din născare, secătuit de boală şi mai ales fără credinţă în Dumnezeu, şi că de aceea ajunsese păgân, fiindcă aşa-i băgaseră in cap Feodor Pavlovici şi cu băiatul mai mare al boierului, Ivan Feodorovici. Încolo, îl lăudă din toată inima pentru cinstea lui, pomenind despre întâmplarea cu banii pe care boierul îi pierduse cândva prin curte, iar Smerdeakov îi adusese numaidecât înapoi, în loc să fi căutat să-i dosească, „fapt pentru care, spuse el, boierul îi dăruise atunci un galben”, pentru încrederea lui deplină. Cât despre uşa pe care declarase c-ar fi văzut-o deschisă, susţinu sus şi tare ca într-adevăr aşa fusese. De altfel, interogatoriul lui se lungi atât de mult, încât mi-ar fi peste putinţa să-l reconstitui în amănunţime, în sfârşit, veni şi rândul apărătorului să-i pună întrebări şi Fetiukovici se interesă înainte de toate de plicul în care, zice-se, Feodor Pavlovici ar fi pus trei mii de ruble pentru „o anumită persoană”. „L-ai văzut cumva cu ochii dumitale, de vreme ce ani de zile, după câte ştiu, dumneata ai stat în preajma boierului?” Grigori recunoscu că nu-i văzuse şi nici nu auzise nimic despre bani, decât doar atunci când „toată lumea a început să vorbească”. La rândul său, Fetiukovici repetă întrebarea tuturor martorilor care ar fi putut să aducă o lumină în privinţa asta, cu aceeaşi insistenţa cu care procurorul se interesa de împărţeala moştenirii. De fiecare dată răspunsul fu acelaşi: nici unul dintre martori nu avusese prilejul să vadă pachetul, deşi mai toţi ştiau de existenţa lui din auzite. Perseverenţa de care dădea dovadă apărătorul în această privinţă era prea evidentă ca să nu bată la ochi.

— Acum, dacă îmi dai voie, aş vrea să te mai întreb ceva, rosti pe neaşteptate Fetiukovici. Din ce era făcut balsamul, sau, mai bine zis, licoarea aceea cu care – aşa cum reiese din declaraţia de la dosar – ţi-ai frecat atunci seara, la culcare, şalele ca să-ţi treacă junghiul?

Grigori se uită la el câteva clipe ca năuc, fără să spună nimic, şi în sfârşit murmură:

— Din salvie.

— Numai din salvie? Altceva nu mai avea?

— Foi de pătlagină.

— Poate şi piper? îl trase de limbă Fetiukovici.

— Şi piper.

— Şi aşa mai departe. Toate astea macerat în votcă?

— În spirt curat.

Prin sală trecu un zvon de râsete.

— Ca să vezi, chiar în spirt curat! Şi după ce ţi-ai frecat spatele, pare-mi-se c-ai deşertat sticla, dând pe gât ce mai rămăsese înăuntru; mai înainte însă nevasta dumitale a descîntat-o, şoptind o cucernică rugăciune, cunoscută numai de dânsa, nu-i aşa?

— Da.

— Şi ai băut mult? Cât? Un păhărel, două?

— Un pahar de apă.

— Chiar un pahar? Poate un pahar şi jumătate?

Grigori nu răspunse. Începuse parcă să se dumerească unde băteau întrebările avocatului.

— Un pahar şi jumătate de spirt curat, nu-i rău, nu-i aşa? Ajunge ca să vezi deschise chiar şi „porţile raiului”, darmite uşa dinspre grădină?

Grigori amuţise. În sală se auziră din nou râsete. Preşedintele se foi pe scaun. Fetiukovici îşi încolţi mai strâns victima.

— Ai putea dumneata să-mi spui precis dacă, în momentul când ai văzut uşa dinspre grădină deschisă, dormeai sau erai treaz?

— Eram în picioare.

— Asta-i nu-i o dovadă că nu dormeai (râsetele din sală se înteţiră). În momentul acela, bunăoară, ai fi putut să răspunzi dacă te-ar fi întrebat cineva în ce an suntem acum?

— Nu ştiu.

— Dar dumneata ştii în ce an al erei noastre, adică de la naşterea lui Hristos, suntem?

Descumpănit, Grigori se uita în ochii călăului său. Oricum, nu era de crezut că nu ştie nici măcar în ce an suntem.

— Poate că ai putea să ne spui totuşi câte degete ai la mână.

— Sunt un biet om de rând, rosti deodată cu glas tare şi răspicat Grigori. Dacă cei mari binevoiesc să-şi bată joc de mine, eu trebuie să tac şi să înghit.

Fetiukovici nu mai găsi nimic de spus. Atunci interveni şi preşedintele, ca să-i reamintească sentenţios că întrebările trebuie să se refere numai la obiectul dezbaterilor. Fetiukovici îl ascultă până la capăt, apoi, înclinându-se cu demnitate, declară că nu mai are nimic de întrebat. Fireşte că până la urmă atât publicul, cât şi juraţii rămaseră cu un grăunte de îndoială în sinea lor cu privire la depoziţia unui om care, aflându-se încă sub efectul „tratamentului”, era în stare să vadă aievea chiar şi „porţile raiului”, şi care, în schimb, nu ştia să spună în ce an de la naşterea lui Hristos suntem; aşa încât apărătorul îşi atinsese scopul. Tocmai atunci însă se produse un mic incident. Înainte de a-i îngădui lui Grigori să se retragă, preşedintele se adresă acuzatului, întrebându-l dacă are ceva de spus cu privire la depoziţia martorului.

— În afară de povestea cu uşa, totul este exact! declară Mitea. Îi mulţumesc martorului pentru că m-a curăţat pe vremuri de păduchi şi pentru că mi-a iertat loviturile; toată viaţa lui a fost un om cinstit şi devotat tatii, ca un dulău credincios.

— Acuzat, alege-ţi te rog expresiile! îl apostrofă sever preşedintele.

— Da ce, eu sunt câine?! bombăni Grigori.

— Atunci sunt eu! exclamă Mitea. Dacă te supără vorba asta, o iau asupra mea şi-ţi cer iertare am fost hain, m-am purtat ca o brută cu bietul bătrân! Şi cu Esop am fost hain.

— Cu care Esop? îl întrebă încruntat preşedintele.

— Cu Pierrot... cu tatăl meu, Feodor Pavlovici.

Preşedintele îl mustră din nou cu asprime, recomandându-i pe un ton autoritar să-şi aleagă mai bine expresiile şi-i atrase atenţia:

— În felul acesta nu faci decât să-ţi agravezi situaţia în ochii judecătorilor.

Apărătorul folosi o manevră tot atât de abilă şi în cazul