lui Rakitin. Trebuie să spun că Rakitin era o figură importantă printre martorii la proces, în care procurorul îşi pusese mari speranţe. Se constatase că era la curent cu multe lucruri, uluitor de multe, că fusese la unul şi la altul, văzuse tot, discutase cu toată lumea şi cunoştea în cele mai mici amănunte biografia lui Feodor Pavlovici, ca şi a celorlalţi Karamazovi. Ce-i drept, nici el nu ştia despre plicul cu cele trei mii de ruble decât ceea ce auzise din gura lui Mitea. În schimb, descrise în amănunţime năzbâtiile pe care inculpatul le făcuse în local la „Metropol”, toate cuvintele şi gesturile lui menite să-l compromită; povesti chiar şi întâmplarea cu „Şomoiogul de câlţi”. vreau să zic cu căpitanul Sneghirev. Nici el însă nu fu în stare să dea informaţii mai precise în legătură cu punctul capital pe care trebuia să-l lămurească şi anume, dacă era adevărat că Feodor Pavlovici îi rămăsese cumva dator lui Mitea. Şi căută să scape cu câteva platitudini dispreţuitoare: „Cine mai poate să ştie care din ei e vinovat şi să-şi dea seama cum, cine şi cui a rămas dator, când în familia Karamazov domneşte o asemenea harababură, că nici ei înşişi nu mai înţeleg nimic şi nu sunt capabili să descurce lucrurile?” După părerea lui, această sângeroasă tragedie era o consecinţă firească a moravurilor învechite de pe vremea iobăgiei şi a haosului în care zace Rusia, lipsită de instituţiile cele mai necesare, într-un cuvânt, se folosi de posibilitatea ce i se oferise ca să-şi expună opiniile. În cursul acestui proces, domnul Rakitin pentru prima oară avea prilejul să dea întreaga măsură a capacităţii domniei-sale şi sa iasă în evidenţă; procurorul, care ştia că începuse tocmai să scrie pentru nu ştiu ce revistă un articol despre izvoarele adevărate ale crimei, cită chiar în rechizitoriul lui (aşa cum vom avea ocazia să vedem ceva mai încolo) unele idei formulate în articolul respectiv, al cărui cuprins probabil că-l cunoştea. Scenele zugrăvite de martor erau atât de sumbre, de sinistre, încât „acuzarea” căpătă şi mai multă greutate. În general, expunerea lui avu darul să cucerească auditoriul prin independenţa gândirii şi concepţiile ei generoase. Mai mult chiar, câteva aplauze neaşteptate subliniară perioadele referitoare la iobăgie şi la haosul ce bântuia Rusia. Fiind încă foarte tânăr, Rakitin săvârşi totuşi o mică greşeală, de care apărătorul se grăbi să profite pe loc. Întrebat dacă o cunoaşte pe Gruşenka, Rakitin, conştient de succesul obţinut şi încântat că izbutise să se ridice la o atât de sublimă altitudine spirituală, îşi permise să vorbească oarecum dispreţuitor despre Agrafena Alexandrovna, „fosta ţiitoare a negustorului Samsonov”. Puţin mai apoi ar fi dat nu ştiu ce ca să nu fi rostit aceste cuvinte pe care se pare că abia le aştepta Fetiukovici ca să-l strângă cu uşa. De unde putea să-i treacă prin cap lui Rakitin că, într-un răstimp atât de scurt, avocatul reuşise să afle nişte detalii atât de intime?

— Permiteţi-mi să vă întreb, începu apărătorul cu un surâs amabil, aproape prietenos, când îi veni rândul să-l chestioneze. Dumneavoastră sunteţi desigur domnul Rakitin, autorul unei broşuri editate de eparhie şi intitulate Viaţa părintelui Zosima, răposat întru Domnul, pe care am citit-o recent cu o deosebită plăcere, o lucrare ce mărturiseşte un spirit profund religios, însoţită de o minunată şi cucernică închinare către preasfinţia-sa?

— N-am scris-o ca să fie tipărită... A fost publicată mai târziu, murmură puţin derutat şi cam stingherit Rakitin.

— O, admirabil! Un gânditor ca dumneavoastră trebuie sa aibă o perspectivă cât mai largă care să îmbrăţişeze toate fenomenele sociale! Cu sprijinul preasfinţiei-sale, această broşură atât de utilă, scrisă de dumneavoastră, a fost răspândită, aducând, fireşte, un real folos... Pe mine, de fapt, mă interesează cu totul altceva: aţi declarat adineauri că o cunoaşteţi destul de bine pe doamna Svetlova? (Nota bene: Gruşenka se numea Svetlova, lucru pe care l-am aflat abia cu prilejul procesului.)

— Nu sunt obligat să dau cont de toate cunoştinţele mele... Sunt un om tânăr... cine poate fi tras la răspundere pentru toată lumea cu care se întâmplă să aibă de-a face? se aprinse Rakitin.

— Înţeleg, înţeleg, natural! se grăbi să se scuze Fetiukovici, prefăcându-se la rândul său încurcat. Ca pe orice om la vârsta dumneavoastră, era explicabil să vă intereseze o femeie tânără şi frumoasă, care avea casă deschisă şi primea cu atâta amabilitate floarea tineretului monden din acest oraş. Dar... voiam numai să ştiu dacă vă mai aduceţi aminte că, în urma cu două luni, doamna Svetlova a ţinut foarte mult să-l cunoască pe cel mai mic dintre fraţii Karamazov, Alexei Feodorovici, şi că v-a promis douăzeci şi cinci de ruble ca să-l aduceţi la dânsa, aşa cum era îmbrăcat – cu rasa călugărească, vreau să zic. După cum s-a aflat, dorinţa i-a fost împlinită chiar în seara zilei când s-a întâmplat cumplita tragedie care constituie obiectul procesului actual. În seara aceea dumneavoastră aţi fost împreuna cu Alexei Karamazov acasă la doamna Svetlova. Aş vrea să ne spuneţi dacă aţi primit într-adevăr de la dânsa cele douăzeci şi cinci de ruble promise drept recompensă.

— A fost numai o glumă... Nu văd în ce măsură v-ar putea interesa... Am primit banii doar aşa, în glumă... cu gândul să-i restitui mai pe urmă...

— Prin urmare, i-aţi primit. Dar nu i-aţi restituit până în momentul de faţă... sau i-aţi restituit?

— Astea-s fleacuri... murmură Rakitin. Nu pot răspunde la asemenea întrebări... Bineînţeles c-am să-i restitui...

Preşedintele găsi cu cale să intervină, dar apărătorul declară că nu mai avea nici o întrebare de pus domnului Rakitin. Aşa că domnul Rakitin se retrase din scenă cam plouat. Impresia înălţătoare pe care o lăsase discursul său fusese spulberată şi, petrecându-l cu privirea până la uşa, Fetiukovici părea că spune publicului: „Poftim, ca să vedeţi câte parale fac aceşti nobili acuzatori!” în momentul acela, după câte îmi amintesc, avu loc un nou incident provocat de Mitea: revoltat de tonul cu care Rakitin vorbise despre Gruşenka, inculpatul răcni din boxă: „Bernard!” Iar când mai apoi preşedintele, după audierea lui Rakitin, îl întrebă dacă are ceva de spus