— Mi-a cerut bani cu împrumut când eram la închisoare! Un Bernard, nu merită decât să-l scuipi în ochi, un arivist, un ateu care a înşelat buna-credinţă a preasfinţiei-sale!

Acuzatul fu bineînţeles admonestat din nou pentru ieşirea lui violentă. În orice caz însă domnul Rakitin primise lovitura de graţie. Cu acelaşi mediocru rezultat se încheie şi depoziţia căpitanului Sneghirev, dar dintr-un motiv cu totul diferit. Martorul se prezentă în faţa instanţei într-un hal fără de hal, murdar, cu hainele rupte şi cizmele pline de noroi şi, cu toate că se luaseră toate precauţiile, fiind chiar supus unei „expertize” preliminare, se dovedi beat mort. Din capul locului refuză categoric să arate împrejurările în care fusese insultat de Mitea.

— Să-l ierte Dumnezeu! Iliuşecika m-a oprit să scot măcar un cuvânt despre asta. S-o îndura Dumnezeu şi m-o răsplăti pe lumea cealaltă...

— Cine te-a oprit să vorbeşti? La cine te referi?

— Cine? Iliuşecika, puiul tatii. „Tăticule, zicea, ce urât s-a purtat cu dumneata, tăticule!” Aşa mi-a spus; şedeam amândoi acolo, lângă piatra noastră... Acum e pe moarte, sărăcuţul!

Căpitanul izbucni în lacrimi şi căzu în genunchi la picioarele preşedintelui. Fu scos degrabă, în râsetele publicului. Efectul pe care-l sconta procurorul, deşi pregătit dinainte, se dusese pe copcă.

Apărătorul continuă să utilizeze toate mijloacele pe care le avea la îndemână, dovedind, spre mirarea crescândă a publicului din sală, că într-adevăr cunoştea ca pe apă fiece hârtie din dosar. Aşa, de pildă, la început depoziţia lui Trifon Borisovici păru să aibă oarecare greutate, fiind, cum era şi de aşteptat, cu totul defavorabilă acuzatului. Hangiul făcu socoteala pe degete că prima oară când fusese la Mokroe, cu o lună înainte de crimă, Mitea cheltuise trei mii de ruble ca nimica, „poate doar ceva-ceva mai puţin. Numai câţi gologani a lepădat la ţigănci! Nu mai vorbesc că pe păduchioşii ceia de mocofani nu i-a cinstit să zici cu o băncuţă de cincizeci de căciulă, ci cu hârtii de douăzeci şi cinci de ruble! D-apoi cât i s-a mai furat! Pas de mai prinde hoţul! Dacă n-a lăsat nici o urmă, cum să-l afli, când dumnealui arunca banii cu nemiluita?! Aşa-i lumea pe la noi, taie păcătoasă, n-are frică de Dumnezeu. Barem pe fetele noastre ştiu că le-a înzestrat. De unde erau săraci lipiţi, de atunci s-au procopsit cu toţii.” Într-un cuvânt, nu scăpă din vedere nici o băncuţă risipită, adunând para cu para, de parcă ar fi socotit pe abac. Aşa că declaraţia lui Mitea, care susţinea că nu cheltuise decât o mie cinci sute de ruble, păstrând restul în chip de amuletă la sân, fu răsturnata dintr-o lovitură. „Am văzut cu ochii mei trei mii de ruble în mâinile dumnealui, trei mii în cap. Am văzut foarte bine, că doar m-oi fi pricepând şi eu să număr banii!” rosti sus şi tare Trifon Borisovici, care îşi dădea toată osteneala să intre pe sub pielea „mărimilor”. Când veni apoi rândul apărării să pună întrebări, avocatul, în loc sa caute cumva să infirme depoziţia martorului, se mulţumi să aducă vorba despre o întâmplare petrecută cu o lună înainte de arestare, cu prilejul primului chef pe care Mitea îl făcuse la Mokroe. Doi mujici, dintre care unul era Timofei surugiul, iar celălalt Akim, găsiseră în tindă o sută de ruble pierdute de Mitea la beţie. Oamenii ridicaseră banii de jos şi-i încredinţaseră lui Trifon Borisovici, iar hangiul îi cinstise cu câte o rublă pe fiecare. „Aş vrea să ştiu, întrebă avocatul, dac-ai avut grijă ori nu să-i restitui între timp domnului Karamazov.” Trifon Borisovici încercă s-o scalde, ca să scape cu faţa curată; dar, după confruntarea cu cei doi mujici, fu nevoit a recunoaşte că istoria cu suta era adevărată, adăugind însă ca înapoiase banii lui Dmitri Feodorovici chiar atunci pe loc, „ca un om cinstit, numai că dumnealui era beat criţă şi nu cred că-şi mai aduce aminte.” Cum însă până la confruntare, tăgăduise cu tot dinadinsul că s-ar fi găsit ceva, declaraţia ulterioară cu privire la restituirea banilor lui Mitea care, zicea el, ar fi fost în stare de ebrietate, fu înregistrată sub semnul întrebării. În felul acesta, unul din martorii cei mai primejdioşi propuşi de Procuratură plecă de la bară discreditat şi cu reputaţia hărtănită. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu cei doi polonezi, care se prezentară ţanţoşi şi siguri pe ei în faţa instanţei. Înainte de toate, şi unul, şi altul ţinură să mărturisească în gura mare că „au servit coroana”, ca după aceea sa declare amândoi că pan Mitea încercase să le cumpere onoarea, oferindu-le trei mii de ruble, şi că văzuseră un teanc de bani în mâna lui. Pan Mussjalowicz îşi împestriţa frazele cu o mulţime de cuvinte poloneze, şi, observând că lucrul acesta îi dădea oarecare prestanţă în ochii preşedintelui şi ai procurorului, căpătă curaj şi îşi continuă depoziţia în limba polonă. Dar Fetiukovici îl prinse numaidecât în laţ; oricât căută s-o sucească, Trifon Borisovici, care fusese rechemat în sală, se văzu silit să recunoască, în cele din urmă, că pan Wrublewski înlocuise perechea de cărţi pe care hangiul o adusese în salonul albastru şi că pan Mussjalowicz trişase de două ori în timp ce împărţea cărţile. Lucrul acesta îl confirmă şi Kalganov în depoziţia lui, aşa încât cei doi pani plecară cu coada între picioare, în hazul asistenţei.

La fel păţiră şi ceilalţi martori care puteau primejdui cumva situaţia acuzatului. Fetiukovici reuşi să-i desfiinţeze pe fiecare în parte, punându-i într-o lumină atât de puţin priincioasă, încât se retraseră cu toţii definitiv compromişi. Publicul, fie că era vorba de jurişti, fie numai de simpli curioşi, îl privea cu admiraţie, fără să înţeleagă totuşi ce importanţă poate avea lucrul acesta şi în ce măsură ar putea fi decisiv, deoarece toată lumea îşi dădea seama că acuzarea era situată pe o poziţie invincibilă, profilându-se din ce în ce mai ameninţătoare. Siguranţa însă şi liniştea pe care o dovedea „marele maestru” erau atât de convingătoare, încât aşteptau cu toţii să vadă ce o să se mai întâmple: doar nu