sufletele lor sunt făcute din aceeaşi plămadă, aidoma unul cu altul, încât parcă îl aveam în toată ziua şi-n tot ceasul înaintea ochilor pe celălalt, pe fratele meu, care din nou mi se arătase în taină, la asfinţitul petrecerii mele pământeşti, ca o amintire de demult şi în acelaşi timp ca o prorocire. Adesea, eu însumi eram uluit de această nălucire. Ascultă, Porfiri, urmă stareţul, adresându-se novicelui. De multe ori ţi-am văzut faţa întunecată de mâhnirea ce-ţi căşuna dragostea mea pentru Aleksei. Ai aflat acum de ce sufletul meu s-a îndreptat cu mai mare iubire către el, dar mai află încă, fiule, că tu însuţi îmi eşti tare drag şi adesea m-am căit de întristarea ta. Vouă, dragii mei, aş vrea să-mi deschid inima şi să vă vorbesc despre acel frate al meu, săvârşit în floarea tinereţii, căci el e mărturia cea mai de preţ, cea mai mişcătoare şi mai plină de tâlc din câte am cules în zilele mele. Cu duioşie sufletul meu se întoarce către ea, şi parcă văd în clipa asta desfăşurându-se toată calea ce-am străbătut-o, şi mai trăiesc o dată tot ce-am trăit, de-a rândul, din zorii vieţii până-n asfinţit...

E locul să arătăm aici că aceste ultime cuvinte, pe care stareţul le-a schimbat cu oaspeţii săi în ziua sorocită a fi cea din urmă din viaţa sa, sunt păstrate în scris, în parte cel puţin. Aleksei Fiodorovici Karamazov a avut grijă să le aştearnă pe hârtie, aşa cum i se întipăriseră în minte, la câtva timp după moartea bătrânului. Ar fi greu de spus dacă se va fi mulţumit să noteze numai cuvintele rostite atunci, sau dacă nu va fi adăugat cumva şi câte ceva din cele auzite cu alte prilejuri din gura învăţătorului său. În afară de aceasta, judecind după felul cum sunt redactate însemnările acestea, s-ar zice că părintele Zosima vorbise fără întrerupere, ca şi când le-ar fi povestit prietenilor din fir-a-păr viaţa sa. Cu siguranţă însă că, aşa cum reiese chiar din mărturisirile lui Aleksei Fiodorovici, întrevederea se desfăşurase cu totul altfel; toată lumea luase parte la discuţie, deşi musafirii se feriseră să rupă şirul vorbelor bătrânului, silindu-se a grăi cât mai puţin. Totuşi, din când în când, interveniseră şi ei în cursul povestirii, fiecare având câte ceva de adăugat sau de istorisit unele lucruri. Pe de altă parte, nici bătrânul nu putea să vorbească aşa, întruna, fiindcă uneori simţea că se înăbuşă şi i se tăia glasul; câteodată, chiar, se ducea să se întindă un pic pe pat, ca să se întremeze, fără să aţipească, în timp ce oaspeţii stăteau mai departe la locurile lor, aşteptându-l. În vreo două rânduri, discuţia încetase, pentru ca toată lumea să dea ascultare Evangheliei citite de părintele Paisie. Pare totuşi ciudat că nici unuia dintre cei de faţă nu i-ar fi trecut prin minte că stareţul avea să închidă ochii pe veci în aceeaşi noapte; în seara aceea, ultima ce-i era dat s-o petreacă printre cei vii, după ce adormise adânc peste zi, s-ar fi zis că prinsese puteri noi, care-l ajutaseră să stea vreme îndelungată de vorbă cu cei apropiaţi. Însufleţirea aceea extraordinară se datora, desigur, emoţiei pe care i-o prilejuiseră aceste ultime clipe, din păcate însă numai pentru scurt timp, căci în aceeaşi noapte viaţa i se curmase brusc... Despre asta însă vom vorbi mai târziu. Acum aş vrea numai să atrag atenţia cititorului că am socotit de cuviinţă să nu-i împărtăşesc aici toată discuţia cuvânt cu cuvânt, mulţumindu-mă să redau numai povestirea stareţului după însemnările făcute de Aleksei Fiodorovici Karamazov. Mai concis, adică, şi mai puţin obositor, deşi – repet – multe lucruri sunt reminiscenţe din alte convorbiri înmănuncheate laolaltă.

 

 

II - ÎNTÂMPLĂRI DIN VIAŢA IEROMONAHULUI STAREŢ ZOSIMA RĂPOSAT ÎNTRU DOMNUL, POVESTITE DE EL ÎNSUŞI ŞI SCRISE DE ALEKSEI FIODOROVICI KARAMAZOV

 

Date biografice

 

a) Despre fratele stareţului Zosima, săvârşit în floarea tinereţii,

Iubiţii mei, aflaţi Cuvioşiile voastre că am văzut lumina zilei într-o gubernie din îndepărtatele ţinuturi de la miazănoapte, în târgul V. Taică-meu era boier de viţă nobilă, dar fără a fi totuşi om cu vază şi fără a avea cin mare. La drept vorbind, nu-mi amintesc deloc de dânsul, fiindcă s-a stins din viaţă când eu eram un copil de numai doi anişori. După moartea lui, mama a rămas cu o căsuţă de bârne şi ceva cheag, nu cine ştie ce, doar atâta cât să poată vieţui cu copii fără să ştie ce-i sărăcia. Eram doi copii: eu, Zinovie, şi fratele meu, Markel, mai mare decât mine cu vreo opt arii. Markel era iute din fire, din te miri ce îi sărea ţandăra, altminteri, bun la suflet, niciodată nu l-am auzit să-şi bată joc de cineva. Acasă, cu mine, cu măicuţa noastră, cu slugile, era atât de tăcut, că te prindea mirarea. Silitor la învăţătură, nu-i plăcea să lege prieteşug cu ceilalţi şcolari, dar nici să se ia la harţă cu ei, cel puţin aşa avea să-mi povestească mai târziu mama. Cu vreo şase luni înainte de a muri – avea pe atunci şaptesprezece ani împliniţi – începuse să-şi facă mereu drum pe la un suflet stingher de la noi din târg, pare-mi-se un deportat politic, trimis din Moscova în surghiun pentru că era liber cugetător. Mare cărturar altminteri, înţelept între înţelepţii Universităţii din Moscova. Omul acesta îl îndrăgise pe Markel şi-l primea cu inima deschisă. Seară de seară aproape, fratele meu se ducea la dânsul, şi aşa a petrecut toată iarna, până când l-au chemat înapoi din surghiun, ca să ia în primire o slujbă de stat la Petersburg, ca urmare a cererii lui, fiindcă avea sprijinul unor obraze de soi. Intrasem în postul cel mare, dar Markel nu voia defel să postească, se certa cu toată lumea din casă şi ne lua pe toţi în răspăr: „Ce parascovenii mai sunt şi astea? zicea el. Nu există Dumnezeu”. Mi-aduc aminte că vorbele lui ne băgau pe toţi în răcori, şi pe mama, şi pe slugi, ba chiar şi mie – deşi eram încă un copil, abia împlinisem nouă ani – îmi