arătat mai înainte – se afla patul acestuia, o încăpere atât de strâmtă, încât musafirii (în afară de novicele Porfiri, care rămăsese în picioare) abia dacă aveau loc să şadă, înghesuiţi în jurul jilţului, pe scaunele aduse de alături, începuse să se întunece, şi chilioara era luminată de candele şi luminările de ceară aprinse în faţa icoanelor. Dând cu ochii de Alioşa, care se oprise cuprins de sfială în prag, bătrânul zâmbi fericit şi întinse mâna spre el.

— Bună ziua, fătul meu drag şi cuminte, bine că te văd, în sfârşit! ştiam c-o să vii.

Alioşa se apropie de duhovnicul său şi, căzându-i la picioare, izbucni în lacrimi. Inima i se frângea de durere şi, înfiorat de teamă în adâncul sufletului, puţin mai lipsea ca să plângă în hohote.

— Lasă, nu mă jeli, că n-am murit încă, zâmbi stareţul, punându-i mâna dreaptă pe creştet. Mă vezi doar că stau liniştit de vorbă, cine ştie, poate c-o să mai trăiesc încă douăzeci de ani de aci înainte, aşa cum mi-a urat aseară femeia aceea de ispravă din Vîşegorie, care a venit la mine cu fetiţa ei, Lizaveta. Binecuvântează, Doamne, mama şi copila Lizaveta (şi făcu semnul crucii). Porfiri, ai dus pomana unde ţi-am spus eu?

Îşi amintise pesemne de cele şaizeci de copeici pe care inimoasa vizitatoare i le dăruise pentru a milui „pe una mai nevoiaşă decât ea”. Rostul acestor pomeni este de a dobândi iertarea păcatelor printr-un act de ispăşire liber consimţită, şi ele trebuie făcute numai din banii câştigaţi prin sudoarea frunţii. Încă de cu seară, stareţul îl trimisese pe Porfiri la o târgoveaţă, o văduvă împovărată de copii, căreia îi arsese casa din temelii, aşa încât ajunsese acum să cerşească din uşă în uşă. Novicele se grăbi să-l liniştească spunându-i că îndeplinise întocmai porunca lui, ducându-se să dea obolul acesta „din partea unei binefăcătoare necunoscute”.

— Ridică-te, fiule, grăi apoi bătrânul către Alioşa, ca să-ţi pot vedea faţa. Ai fost pe acasă, da? Te-ai întâlnit cu fratele tău?

Cu atât mai curioasă i se păru lui Alioşa întrebarea atât de precisă pe care i-o pusese stareţul cu cât acesta se referise la unul singur dintre fraţii lui, dar la care anume dintre ei? Pentru asta, vasăzică, îl îndepărtase de lângă dânsul şi în ziua trecută, şi în cea de azi!

— Numai cu unul dintre ei, răspunse tânărul.

— Eu te întreb de fratele tău mai mare, acela de ieri, în faţa căruia am făcut o plecăciune până la pământ.

— Cu dânsul nu m-am văzut azi, n-a fost chip să-l găsesc.

— Grăbeşte-te să dai cât mai curând de el, du-te iarăşi mâine şi caută-l, nu mai zăbovi, fiule, lasă tot şi du-te. Poate c-o să ajungi la vreme, până nu se întâmplă o nenorocire. Ieri m-am închinat până la pământ în faţa pătimirilor ce-l aşteaptă.

Stareţul tăcu, furat de gânduri. Cuvintele lui aveau ceva straniu. Părintele Iosif, care-l văzuse cu ochii lui pe stareţ cum se prosternase în ajun cu fruntea la pământ, schimbă o privire cu părintele Paisie. Alioşa îşi pierdu cumpătul.

— Părinte, învăţătorule, strigă el tulburat până în adâncul sufletului, vorbele Sfinţiei tale sunt prea nelămurite... Ce pătimiri îl aşteaptă?

— Prea vrei să ştii multe, fiule. Vezi tu, ieri am avut aşa, ca o presimţire cumplită... cum să-ţi spun, ieri mi s-a părut că-i citesc în ochi toată ursita. A avut o privire... o privire care m-a cutremurat până în adâncul inimii, pentru că am apucat să desluşesc în ea soarta pe care omul ăsta şi-o pregătea singur, cu mâna lui. Numai o dată sau de două ori în viaţă mi-a fost dat să citesc asemenea lucruri în ochii oamenilor... ca şi cînd tot ce le-a fost scris s-ar fi oglindit într-o clipă în privirea lor, şi vai, din păcate, ursita li s-a împlinit întocmai! Te-am trimis la el, Aleksei, în nădejdea că, poate, chipul fratelui său îi va uşura inima. Dar totul vine de la Domnul-Dumnezeu, şi toate în mâna lui se află. „Amin, amin, grăiesc vouă, grăuntele de grâu când cade pe pământ, dacă nu va muri, rămâne stingher; dar dacă va muri, aduce multă roadă”. Să-ţi fie spre luare-aminte. Află acum de la mine, Aleksei, că adeseori, în petrecerea mea pe acest pământ, te-am binecuvântat pentru chipul tău, urmă bătrânul cu un zâmbet blajin. Şi iată, stau şi mă gândesc: chiar dacă ţi-a fost dat să părăseşti aceste ziduri, sălăşluind printre mireni, vei rămâne tot monah. Vei avea parte de mulţi duşmani în lume, dar şi duşmanii vor ajunge să te îndrăgească. Viaţa îţi vă semăna în cale destule necazuri, dar tocmai în ele tu vei afla fericirea şi, binecuvântând viaţa, îi vei face şi pe alţii s-o binecuvânteze, şi asta înseamnă mai mult decât toate. Aşa eşti tu făcut. Sfinţiile voastre, grăi mai departe, înduioşat, către oaspeţii săi, niciodată până acum n-am mărturisit – nici chiar acestui tânăr – de ce-mi este el atât de drag. Ascultaţi: pentru mine chipul lui a fost pururea legat de o amintire şi în acelaşi timp mi s-a părut că prevesteşte ceva. În zorii vieţii mele, am avut un frate mai mare, care s-a săvârşit sub ochii mei, în floarea tinereţii, la numai şaptesprezece ani, pe când eu eram abia o fărâmă de copil. Cu trecerea vremii, am putut să mă încredinţez că acest frate al meu a fost pentru mine ca un semn de sus, o prorocire, că de nu mi-era dat să-l întâlnesc în calea vieţii mele, de n-ar fi fost el lăsat să treacă pe acest pământ, nici eu poate nu aş fi ajuns a îmbrăca straie monahiceşti, nici n-aş fi apucat drumul cel plin de har! şi acea arătare mi s-a înfăţişat întâi şi-ntâi în copilărie, pentru ca acum, când firul zilelor mele se apropie de sfârşit, s-o văd iarăşi aievea în faţa ochilor. Veţi fi ascultând poate cu uimire vorbele ce vi le spun, Sfinţiile voastre, cu atât mai mult cu cât Aleksei nu seamănă ca două picături de apă cu el, ci doar aduce cumva la chip cu fratele meu; totdeauna însă mi s-a părut că