care asistase speriat şi parcă rătăcit la toată ceremonia, le dăduse o mână de ajutor. Bolnavul nu-şi venea deloc în fire; crizele îl lăsau pentru o bucată de vreme, ca să izbucnească apoi cu şi mai multă putere, şi toţi presupuseră că lucrurile aveau să se petreacă exact aşa cum fusese cu un an înainte, când din nebăgare de seamă căzuse din pod. ţineau minte că atunci îi puseseră gheaţă la cap, şi, cum în pivniţă rămăsese un pic de gheaţă, Marfa Ignatievna se apucă să-l oblojească pe bolnav. Pe înserat, Fiodor Pavlovici trimise după Herzenstube, care sosi numaidecât. Medicul îl examina cu toată atenţia pe Smerdiakov (era un doctor bătrân, respectabil, cu multă experienţă şi care-şi consulta foarte meticulos pacienţii, mult mai conştiincios decât alţi confraţi ai săi de la noi din gubernie), şi declară în cele din urmă că era vorba de o criză excepţională, dacă nu chiar „primejdioasă”, că deocamdată el, Herzenstube, n-a reuşit încă să se lămurească, dar că a doua zi dimineaţa, dacă mijloacele folosite până atunci nu vor fi dat rezultate, va recurge la alte remedii. Bolnavul rămase să zacă în căscioara din curte, într-o cămăruţă alăturată de odaia în care locuiau Grigori şi Marfa Ignatievna. Din momentul acela necazurile începură să curgă cu duiumul pe capul bietului Fiodor Pavlovici; pentru prânz veni să-i gătească Marfa Ignatievna, care-i făcu o supă „lături sadea”, în comparaţie cu supa pe care i-o servea de obicei Smerdiakov, în timp ce friptura era atât de uscată, că nici nu puteai să-ţi înfigi dinţii în ea. La reproşurile pline de amărăciune, deşi pe deplin îndreptăţite, ale stăpânului, Marfa Ignatievna îi riposta că găina fusese bătrână şi că dumneaei nu fusese la şcoală să înveţe bucătăria. Către seară, alt ghinion: i se aduse la cunoştinţă că Grigori, care se cam plângea de dureri de vreo două zile, căzuse la pat, nici nu se mai putea mişca. Fiodor Pavlovici îşi bău la repezeală ceaiul şi se încuie în casă, pradă celei mai răscolitoare, mai cumplite aşteptări. Gruşenka trebuia să vină în aceeaşi seară, de astă dată nu mai încăpea nici o îndoială dacă era să se bizuie pe vorbele lui Smerdiakov, care, dimineaţa, înainte de criză, îl asigurase că dânsa îi făgăduise c-o să vină neapărat. Bătrânului berbant îi bătea inima să se spargă, în vreme ce se plimba de colo până colo prin odăile pustii, trăgând cu urechea la cel mai mic zgomot. Trebuia să ia bine seama; cine ştie dacă Dmitri Fiodorovici nu stătea la pândă undeva!? Prin urmare, în momentul când dânsa avea să-i ciocănească în geam (Smerdiakov îi spusese cu două zile mai înainte că-i explicase unde să bată), trebuia să se ducă repede să-i deschidă, să n-o ţină nici o clipă în antreu, ca nu cumva – Doamne fereşte! – să se sperie şi s-o şteargă pe aci încolo. De aceea era foarte neliniştit, dar, în acelaşi timp, niciodată până atunci inima lui nu fusese legănata de o speranţă atât de dulce: nu se putea să nu vină, era convins că de astă data avea să vină în sfârşit...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

I - PĂRINTELE ZOSIMA ŞI OASPEŢII LUI

 

Intrând cu inima neliniştită, sfâşiată de durere, în chilia stareţului, Alioşa se opri în prag uluit; de unde se temea c-o să-l găsească pe moarte, gata să-şi dea sfârşitul, poate chiar fără cunoştinţă, îl văzu stând în jilţ, slab ca o umbră, dar vesel şi luminat la faţă, în mijlocul oaspeţilor, cu care vorbea tihnit şi senin. Nu se ridicase decât de vreun sfert de oră din pat, dar oaspeţii veniseră mai de mult la el în chilie şi-l aşteptaseră să se trezească, bizuindu-se pe spusele părintelui Paisie, care-i asigurase cu toată convingerea că „învăţătorul se va mai scula o dată ca să stea de vorbă cu cei dragi, aşa după cum făgăduise dimineaţa”. Părintele Paisie avea o încredere oarbă în făgăduiala bătrânului muribund, ca în tot cuvântul ce-i ieşea din gură, şi chiar dacă l-ar fi văzut zăcând fără cunoştinţă şi fără suflare, ştiind că-i promisese să se mai scoale o dată spre a-şi lua rămas-bun de la ei, s-ar fi îndoit probabil de moartea lui şi ar fi aşteptat să se trezească din clipă în clipă ca să se ţină de cuvânt. Spre dimineaţă, ducându-se să se întindă pe pat, părintele Zosima îl înştiinţase: „N-am să închid ochii până nu-mi voi mai desfăta inima, stând de vorbă cu voi, iubiţii mei, până nu voi apuca să mai privesc chipurile voastre dragi şi să-mi deschid pentru ultima oară sufletul destăinuindu-mă vouă”. Pentru această ultimă întâlnire se întruniseră la el în chilie cei mai credincioşi prieteni ai săi. Erau patru la număr: ieromonahii Iosif şi Paisie, apoi părintele ieromonah Mihail, egumenul schitului, un om între două vârste, din popor şi fără prea multă învăţătură, dar cu o mare tărie lăuntrică şi însufleţit de o credinţă pe cât de naivă, pe atât de nestrămutată; după înfăţişare, părea aspru din fire, când, de fapt, avea o inimă simţitoare, deşi căuta să-şi ascundă cu un fel de sfială gingăşia simţirii. Al patrulea musafir era fratele Anfim, un călugăr bătrân, om simplu, neam de ţărani săraci lipiţi pământului, abia ştiind să desluşească buchile, tăcut şi smerit, cel mai umil printre umili; monahul avea aerul unui ins care trăia sub impresia covârşitoare a unui lucru înfricoşător şi plin de măreţie, un lucru pe care mintea lui neştiutoare nu era în stare să-l înţeleagă. Părintele Zosima ţinea nespus de mult la omul acesta atât de smerit, pentru care toată viaţa avusese o stimă deosebită, deşi rareori poate i se întâmplase să schimbe câteva vorbe cu el. Ani de zile, pe vremuri, colindaseră împreună sfânta Rusie. Trecuseră între timp patruzeci de ani; pe atunci, părintele Zosima abia intrase în cinul monahicesc, făcându-şi ucenicia într-o mănăstire săracă şi prea puţin cunoscută din Kostroma, pentru care pornise să strângă danii însoţit de părintele Anfim. Atât gazda, cât şi oaspeţii stăteau în cea de-a doua odaie a stareţului, acolo unde – aşa cum am