Bătrânul era într-al nouălea cer; ticlui la iuţeală biletul, trimise apoi după cai, porunci o gustare, coniac. De obicei, când avea un prilej de bucurie, era grozav de expansiv; de astă dată însă căuta să se stăpânească. Nu suflă nici un cuvânt, bunăoară, despre Dmitri Fiodorovici. Şi nu părea câtuşi de puţin emoţionat de faptul că se despărţea de fecioru-său. S-ar fi zis că nici nu găsea măcar ce să-i spună. „Probabil că-i sătul până-n gât de mine”, se gândea Ivan Fiodorovici, băgând de seamă lucrul acesta. Numai atunci când îl petrecu până în prag, bătrânul începu să se agite şi dădu să-l îmbrăţişeze. Ivan Fiodorovici însă se grăbi să-i întindă mâna, căutând să scape de pupături. Bătrânul prinse numaidecât mişcarea şi se opri.

— Domnul cu tine! îl mai binecuvântă o dată din prag. Ai să mai vii pe aici cândva, nu? Hai, vino, să ştii că-mi faci o bucurie. Hristos să te aibă în paza lui!

Ivan Fiodorovici se urcă în trăsură.

— La revedere, Ivan, şi să nu fii chiar aşa supărat pe mine! îi strigă pentru ultima oară taică-său.

Toţi ai casei – Smerdiakov, Marfa şi Grigori – ieşiseră să-l conducă. Ivan Fiodorovici îi cinsti pe fiecare cu câte zece ruble. După ce se sui în trăsură, Smerdiakov se repezi să aşeze mai bine velinţa.

— Vezi... mă duc la Cermaşnea... spuse fără să vrea Ivan Fiodorovici, rostind aceleaşi cuvinte ce-i scăpaseră din gură în ajun, de astă dată însoţite de un râs nervos. Şi multă vreme râsul acesta avea să-i răsune în urechi.

— Are dreptate lumea când zice că-i o plăcere să stai de vorbă cu un om deştept! răspunse apăsat Smerdiakov, uitându-se drept în ochii lui.

Trăsura o porni din loc. Călătorul nostru rămase pe gânduri, privind în acelaşi timp cu nesaţ ogoarele, dealurile, copacii, stolul de gâşte în tăria cerului înalt şi senin. Răsuflă uşurat. Încercă apoi să intre în vorbă cu surugiul, ba chiar păru grozav de interesat de răspunsul acestuia, ca după o clipă să-şi dea seama că, de fapt, cuvintele mujicului îi trecuseră pe la ureche şi că habar n-avea ce-i spusese el. Tăcu, învăluit de voluptatea clipei: aerul era proaspăt, rece, şi cerul – albastru. În momentul acela îi trecură prin minte chipurile lui Alioşa şi al Katerinei Ivanovna, dar se mulţumi să zâmbească şi, suflând uşor peste acele năluciri dragi, le făcu să se destrame. „Odată şi odată o să le vină şi lor timpul”, chibzui în sinea lui. Ajungând la poştă, schimbă telegarii şi zbură mai departe spre Volovoe. „De ce mi-o fi spus că-i mai mare dragul să stai de vorbă cu un om deştept? se gândi el la un moment dat, simţind cum i se taie răsuflarea. Şi ce m-o fi apucat să-l înştiinţez că plec la Cermaşnea?” Sosi, în sfârşit, la staţia Volovoe. Nici n-apucă bine să coboare din trăsură, că se şi pomeni înconjurat de surugii. Pentru cele douăsprezece verste pe care le avea de făcut până la Cermaşnea, trebuia să tocmească singur o droşcă. Porunci să înhame caii şi intră în han. Privi în jurul lui, se uită şi la nevasta căpitanului de poştă, şi ce-i veni că deodată ieşi din nou în cerdac.

— Nu-i nevoie, nu mai plec la Cermaşnea. Ce ziceţi, băieţi, am timp să apuc trenul de şapte?

— Ajungeţi taman la tanc, boierule. Înhămăm caii?

— Hai, daţi-i zor! Mâine n-are nimeni drum spre oraş?

— Ba da, Mitri.

— N-ai vrea să-mi faci un serviciu? Treci pe la taică-meu pe acasă – ştii unde? la Fiodor Pavlovici Karamazov – şi spune-i că n-am mai plecat la Cermaşnea. Poţi să te duci?

— Cum să nu pot, mă duc neapărat, că doar îl cunosc pe Fiodor Pavlovici, ehe, încă de când!

— Uite şi bacşişul, nu ştiu dacă el o să-ţi dea ceva... adăugă Ivan, râzând bine dispus.

— Cam aşa, îi ţinu isonul Mitri. Mulţămim frumos, boierule; fiţi pe pace, că mă duc.

La ora şapte seara, Ivan Fiodorovici se urcă în tren şi porni ca vântul spre Moscova. „În lături cu tot ce a fost până acum! Am rupt definitiv cu trecutul, şi orice veste m-ar ajunge din urmă, orice ar fi, nu mai răspund, nu vreau să mai întorc nici o clipă capul înapoi. Să plec, da, să plec într-o lume nouă, pe alte meleaguri, fără să mai privesc îndărăt!”

În loc să simtă însă vreo bucurie, sufletul i se întunecase, înecat în beznă, iar inima i se strângea, biruită de o tristeţe cumplită, cum nu mai încercase până atunci. Toată noaptea se zbuciumă aşa, în timp ce trenul gonea mai departe. Abia în zori, când ajunse la Moscova, parcă se mai dezmetici.

— Sunt un ticălos! îşi şopti el.

Cât despre Fiodor Pavlovici, după plecarea băiatului, parcă-i crescuseră aripi. Preţ de vreo două ceasuri se simţi aproape fericit, închinând de unul singur păhăruţul cu coniac, dar tocmai atunci se întâmplă un lucru pe cât de neplăcut, pe atât de important şi care-i făcu destul sânge rău: ducându-se să aducă ceva din pivniţă, Smerdiakov căzu cum puse piciorul pe scară. Norocul lui că Marfa Ignatievna, care tocmai era prin curte, prinse de veste numaidecât. Nu-l văzuse căzând, în schimb, auzise ţipătul acela ciudat, caracteristic, pe care îl cunoştea mult prea bine – ţipătul epilepticului lovit de o criză. N-ar fi putut, aşadar, să spună dacă atacul se produsese în clipa când feciorul cobora scara, din care pricină se prăbuşise în nesimţire, sau dacă, dimpotrivă, căzuse mai întâi, şi prin urmare comoţia suferită fusese aceea care provocase criza. Nimeni nu putea să ştie mai mult, dat fiind că îl găsiseră jos în pivniţă, zbătându-se cuprins de convulsii, cu spume la gură. La început se temuseră să nu-şi fi rupt o mână sau un picior, dar „îl păzise Dumnezeu”, cum spunea Marfa Ignatievna, şi nu i se întâmplase nimic, în schimb, se canoniseră mult cu el până să-l scoată afară din pivniţă. Şi nici n-ar fi reuşit de n-ar fi fost vecinii să-i ajute. Până şi Fiodor Pavlovici,