unde petreceam câteva zile cu ocazia sărbătorii tuturor sfinţilor. La mărturisirea mea, Rebecca fu cât pe-aci să cadă de pe bicicletă. Şi eu eram foarte emoţionat şi accelerai ca şi cum viteza putea lua un pic din seriozitatea revelaţiei; Rebecca mă puse să repet de mai multe ori de teamă că n-a auzit bine. Astfel ireversibilul se comisese: iar acel „te iubesc" odată mărturisit cu corolarul său imperativ "iubeşte-mă", nici că mai poţi să te dezici, trebuie să absorbi datoria până la epuizarea ei. Înlăturasem incertitudinea, acum aveam să-i plătim preţul.

Infirmul se opri brusc. Avea ochii înfundaţi în orbite, obrajii palizi de efort.

- Îţi fac oroare, nu-i aşa?

- Oroare, deloc.

- Ba da, îţi arunc în faţă mărturisirile mele, dumitale onorabilul turist, şi îţi spun: iată, ăsta sunt eu.

- Vă asigur că...

- Iartă-mă, sunt epuizat: reînsufleţirea acestui trecut mi-a pus nervii la pământ. Pot oare spera c-o să te întorci mâine?

- Da, poate, de ce nu?

Elocventa furie a invalidului se prelungise foarte mult în noapte şi era ora trei dimineaţa când mă întorsei buimac până la cabina mea, străbătând culoarele pustii. Uşile se succedau la nesfârşit ca în acele imense clinici în care angoasa capătă o strălucire albă. Această confesiune pe cât de melancolică pe atât de licenţioasă mă pusese la-ncercare, aproape că mă şocase: la drept vorbind, prostul gust al acestei istorisiri şi al procedeului născocit ca să mă facă s-o ascult ar fi trebuit să mă avertizeze încă de la-nceput. Cedasem numai din deferenţă pentru acest handicapat. Eram nerăbdător să-i povestesc totul lui Beatrice şi să-i cer sfatul, dar dormea. Liniştea cabinei înecată în albul lunii mă însenină. Sânii tovarăşei mele erau două mere coapte în cuptor pe care îmi pusei capul. Mă mai gândii o ultimă dată la prosteasca depreciere a blondelor pe care o încercase Franz în seara aceea şi, cuibărindu-mă în căldura aşternutului, adormii, fericit de sănătatea noastră, de tinereţea noastră atât de departe de universul acrit, nesănătos al acestui om.

 

Ziua a doua:

Pisica salvată din apă. Perverşi rizibili.

 

De cum mă trezii, îi împărtăşii lui Beatrice eveni mentele din cursul nopţii. Surâse de întrevederea mea cu Rebecca şi mă imploră să nu iau câteva spume verbale drept injurii. Când ajunsei la episodul cu Franz, păru mai interesată.

- Ce ţi-a povestit de fapt?

- Mă face să gust din soţia lui prin cuvinte, îmi comunică informaţii intime despre ea, îmi face exegeza lirică a înlănţuirilor lor.

- Nu eşti jenat că un necunoscut îşi deschide inima în faţa ta, că nu te scuteşte de niciun amănunt din viaţa sa?

- Aproape că m-a înrolat cu forţa ca să-l ascult; vezi, cam în stilul din Eternul soţ{6}. Şi apoi n-aîncetat să se scuze, să se învinovăţească.

-Ca să se ponegrească atâta, trebuie să aibă ceva de ascuns...

- Nu cred în viciile lui; ca să-ţi mărturisesc totul, l-am găsit mai degrabă patetic. Nu sunt sigur că o să mă-ntorc să-l ascult.

- De ce nu? E o distracţie pentru tine, faci un serviciu unui paralitic şi o să poţi oricum să-mi repeţi şi mie ce-ţi va fi spus. Acest târg şi mai ales indiferenţa cu care Beatrice întâmpină ceea ce pentru mine era aproape un incident mă liniştiră. Ce naiv eram ca să mă alarmez de atâta lucru!

Era încă devreme. Ne îndreptam spre pupă, partea cea mai feminină dintr-un vapor pentru că în rotunjimea ei acreditează aproape ideea unui fund. Nici o briză nu încreţea apa, ziua se anunţa la fel de frumoasă ca cea dinainte. Balansul navei, ţipetele pescăruşilor - navigam de-a lungul coastelor şi depăşisem Neapole în zori -, în fine huruitul cvasinarcotic al maşinilor mă umpleau de o bucurie irezistibilă. Ce-i mai frumos decât să fugi cu cea pe care o iubeşti, să uneşti fantezia nomadului cu constanţa afectivă? Fiecare minut ne apropia de Asia, iar imaginaţia noastră pe care nimic n-o refuta încă putea după voia ei să împodobească acest tărâm îndepărtat cu cele mai strălucitoare culori. Deodată, pe solariu, în mijlocul şezlongurilor, zărirăm un bărbat făcând yoga. Drept ca o tulpină, îmbrăcat cu un colant şi cu o cămaşă desfăcută, adopta cu o infinită încetineală posturi dificile, asemenea unei flori care ar fi crescut ca prin minune printre interstiţiile punţii. De îndată ce termină, ne apropiarăm de el. Ne întimpină fără efuzii. Urcase la Neapole în timpul nopţii. De naţionalitate italiană, se chema Marcello şi vorbea franceza curent. Pretindea că-i place această oră matinală şi acest loc ca să-şi practice gimnastica: "Este singurul mom ent în care pot să-mi pun picioarele pe cer." Avurăm o scurtă conversaţie: petrecuse deja doi ani în India unde se ducea şi de data aceasta, într-un ashram de lângă Bombay. Tot despre India ne spuse că nu este un punct în spaţiu ci un nivel al conştiinţei umane, şi ne reco mandă să ne ducem acolo într-un spirit de lipsă şi de umilinţă totală. Consimţii cu aviditate, sorbindu-i vorbele ca pe un nectar. Profitai de prilej ca să-i enumăr imediat toate cărţile pe care le citisem despre această ţară. Îmi răspunse cu scepticism că nu erau cărţile esenţiale şi că oricum a citi nu slujeşte la nimic. Atunci ce-i de făcut? Se sculă şi ne spuse:

- Rabindranath Tagore îi cerea lui Dumnezeu să facă din el o trestie pe care să o poată umple cu muzica lui. Să aspirăm la a nu fi decât cel mai bun instrument cu putinţă în mâinile Lui.

Cu aceste cuvinte enigmatice şi aproape deplasate în acest loc profan, ne părăsi. Mă temeam să nu fi spus vreo prostie. Beatrice izbucni în râs:

- Există într-adevăr tot ce vrei pe pachebot: un sikh in dian care vrea să treacă drept un lord englez, un guru napolitan care o face pe profetul, un hemiplegic care se crede într-un roman rusesc şi chiar doi profesori fugari care se iau drept aventurieri!

La prânz, un soare admirabil intra prin peretele de sticlă al sălii de mese, reflectându-se