pe albul imaculat al feţelor de masă. Încăperea era liniştită, cu excepţia unui grup de studenţi greco-turci care se înfruntau în engleză pe chestiunea cipriotă. Tonul lor ridicat te făcea să te temi de o ceartă dar veni să-i despartă un membru al echipajului. Ne aflam la mijlocul mesei când Franz îşi făcu intrarea, împins cu căruciorul lui de o Rebeccă deghizată în bonă austeră şi rece. Era prima lor apariţie în public: disparitatea halucinantă a acestui cuplu avea în şchiopătarea ei ceva şocant, ceva ce te-ngheţa şi care impunea tăcere tuturor. Paraliticul îşi plecă privirile într-o atitudine plină de umilinţă, jenat parcă să-şi dezvăluie mizeria condiţiei. Prăbuşit în scaunul său, cu gulerul prea larg al cămăşii absorbindu-i gâtul, părea atât de fragil, de micşorat încât mă simţii pătruns de o milă instinctivă şi-mi păru rău de condescendenţa mea cu o seară înainte. Rebecca ne salută cu un ton zeflemitor. Infirmul îşi întinse mâna spre Beatrice:

- Agreabila ruină care vă vorbeşte poartă numele de Franz.

- O ruină nu e niciodată agreabilă, i-o tăie Rebecca.

Apoi întorcându-se spre mine:

- Se pare, "domnule Ofuscat", că v-a prins cu harponul ieri seară. Vă plâng căci asta nu e un plocon.

La această reflecţie, invalidul tresări ca un copil chemat la un ordin a cărui severitate o ştie dar pe care nu-l condamnă. Era într-adevăr o biată mizerie de om, şi totuşi chiar în sânul nenorocirii, păstra în ochi o lucire de răutate. Mi-era ruşine că particip ca martor la înjosirea lui dar nu găseam nici un cu vânt ca să abat discuţia.

- L-aţi luat pe Didier drept confident, e oficială treaba? întrebă Beatrice.

- Didier a făcut un pact cu mine.

- Şi ce-i daţi în schimb?

- Îi insuflu stări sufleteşti, nu e oare de-ajuns?

Rebecca nu a stat cu noi, reţinută la o altă masă unde-l recunoscui pe comandantul de bord precum şi pe RajTiwari. Abia i se îndepărtase soţia că Franz îşi şi veni în fire şi manifestă o bună dispoziţie aproape jovială. Atunci începu un straniu dialog la jumătate de drum între glumă şi agresiune, exemplu premonitoriu a ceea ce aveau să devină raporturile noastre în timpul următoarelor patru zile. Infirmul ne explică motivele călătoriei lor la Istanbul: un congres mondial de acupunctură la care veneau cei mai mari specialişti din China populară, şi de la care spera o ameliorarea stării lui. Cu Beatrice se arăta de o amabilitate excesivă, lăudându-i farmecul şi frumuseţea lucru ciudat din moment ce-mi mărturisise cu o seară înainte aversiunea lui pentru blonde. Dar între două complimente nu scăpă nici o ocazie de a-şi scoate ghearele ca şi cum ar fi vrut să ne pedepsească că a fost umilit în public de soţia sa. Însoţea fiecare dulcegărie cu lucruri pline de fiere care îi stricau imediat efectul, jucându-se cu starea sa ca să-şi inocenteze vorbele. Vorbea atât de repede, amestecând drăgălăşenii şi răutăţi, încât n-aveam timp să facem o triere, să dăm o replică la cutare sau cutare punct precis. Astfel, ne întreba de pildă:

- Cum v-aţi cunoscut?

Beatrice îi răspundea cu toată candoarea fără să se ferească.

- La biblioteca Sorbonei, Didier îşi pregătea capesul{7}, iar eu licenţa.

- Destul de convenţional ca întâlnire, dar, bineînţeles, pen tru nişte cadre didactice nu poţi cere ceva mai original.

Dacă era să-l credem, eram ameninţaţi de cele mai mari nenorociri şi mergeam pe marginea prăpastiei. Astfel afirma că:

- Ceva în cuplul vostru, poate o anumită jubilare, procla mă că n-aveţi nevoie de nimeni şi de nimic.

Afabilă constatare pe care o corectă îndată:

- Orice formă de iubire, oricât de armonioasă ar fi ea, adăposteşte o dramă sau o farsă latentă. Iar în omul cel mai cinstit oricând rămâne destulă stofă ca să devină un ticălos. Dar nu vă neliniştiţi: aveţi aerul unui cuplu foarte cuminte, un pic desuet chiar. Împreună vă stă la fel de bine ca unei cravate negre cu un costum gri. O spun fără răutate, a fi retro e la modă azi.

Sau ne bombarda cu subînţelesuri despre o pretinsă infi delitate din partea mea:

- Cu o prietenă ca dumneata, acest libertin afurisit (şi mă arăta cu capul) n-ar trebui niciodată să se uite la o altă femeie.

- Nu se uită la niciuna şi nu se arată libertin decât în braţele mele, replica Beatrice.

Îi aplaudam dezinvoltura, dar Franz nu se dădea niciodată bătut: continua prin mici tuşe sau întrebări abil orientate să lanseze săgeţi privind viaţa noastră mărginită, naivitatea proiectelor noastre. Ne spuse apoi că soţia lui nu lua masa cu noi pentru că avea un cavaler servant printre ofiţerii de la bord.

- Are un succes nebun, se înghesuie bărbaţii în jurul ei ca muştele. Dar dumneata, Beatrice, cum se face că masculii de pe această navă nu sunt la picioarele dumitale?

Crezui că avea să se scoale atât de palidă se făcuse.

- Nu ştiu, răspunse ea până la urmă, fără îndoială că nu-i magnetizez atât de mult ca soţia dumneavoastră.

Până la urmă, această avalanşă de înţepături mă irita. Pot fi socotite minore; la urma urmei, în fiecare zi, necunoscuţi te provoacă fără nici o noimă vădită. Totuşi, eram inexplicabil de vexat de absenţa Rebeccăi de la masa noastră. Mă întrebam de ce ea, şi nu Beatrice, devenise răsfăţata echipajului. Şi de ce Tiwari, atât de atent cu o seară înainte cu prietena mea, o neglija acum pentru soţia lui Franz? Aveam oare drept metresă o femeie la care nu se uita nimeni? Nimic nu afla îngăduinţă în ochii infirmului care distribuia blamuri şi satisfecit-uri precum un preot împarte ostia credincioşilor săi. Când termină cu disecatul cuplului nostru se puse să ne atace călătoria:

- Ce idee să pleci în India, la mai mult de zece ani de la marea vogă. Ştiţi că sunteţi complet în afara evenimentelor? Călătoria în Orient e un gen condamnat.

- Moda, replicai eu sec, a trecut poate. Dar India persistă şi pentru mine nu şi-a pierdut nimic din fascinaţie.

- Iartă-mi brutalitatea, dragul