o ţine barmanul. Pe ceilalţi doi nu-i ştiu cine sunt, dar nu ne scapă o secundă din priviri. Bădoiu se află într-un moment de meditaţie. Priveşte fundul paharului gol. Pălit de o inspiraţie bruscă, îl schimbă cu al meu, din care abia am sorbit. Îmi surâde ca un serafim blond:

— Ştii că nu-ţi face bine...

— Hm, neîncăpătoare de fapte bune ţi-e ziua!

Se sting luminile şi aprindem lumânările de pe masă. Facem şi noi ce vedem la alţii. Muzica încetează, linişte ca la Ateneu. Pe estradă, ţâşneşte jetul circular de lumină albastră din casetele Wandei. Bădoiu îmi suflă:

— Gentlemanul de la masa aia... Un'te uiţi? Asta din spate, cu tipa în verde, mi i-ai arătat adineaori... Nu te întoarce că nu-i frumos!

— Ce-i cu el?!

— A tras o băşină în si bemol.

Îl tratez ca pe nebuni. Adică serios:

— De unde ştii că el, şi nu ea?

— Ţţ! face expert. Nu era de damă.

— OK! Acum, explică-mi te rog, semnificaţia fenomenului, în contextul socio-politic şi economic actual.

— Ca să nu-ţi faci complexe, Tărzănel, taică. Cum eşti tu de la ţară, nu prea scos în lume...

— Că tu te tragi din cruciaţi?!...

— Dar nici că mă sparie milorzii de faţă, cu tot neamul lor, adormitu şi neadormitu!

— Eşti beat.

— Aşi! Ridică arătătorul, semn că ce urmează e adânc. Una să reţii: şi câinele mănâncă din troacă, dar nu-i bun de cârnaţi... Linişte, că intră filoxera{47}!

E tânără şi apetisantă, dar s-a mai văzut. Faţă de Wanda, nici măcar distribuţia a doua. Încep să mă plictisesc. Am ratat din start prospecţia, n-are sens să ne pierdem noaptea.

Cazmaua Babuinului mi se înfige în braţ, fără menajamente. Mă răsucesc furios, gata să-i aplic un pumn la unicul molar de minte, dar nu-mi lasă timp.

— Chelu'! şuieră. Acum a intrat la toaletă.

Uşurel! Crocodiliştii nu trebuie să simtă că s-a întâmplat ceva. Ene se ridică fără grabă şi se duce, ca tot omul, la WC. Dintre noi, ca alură, e cel mai "prezenţă firească" într-un bar de noapte. Eu fac teren. Concret, mă pot fâţâi prin sală, fără să blochez perspectiva. Aşa cred eu, pentru că un deştept, fundaş stânga, mă apostrofează să-mi mişc scaunul. Zice să stau jos. Mă lipesc de o coloană, încercând să reperez masa de la care s-a ridicat chelul. Caut, deci, una fără locatari, deoarece în casete era totdeauna singur. Am găsit-o! O sticlă de şampanie destupată şi un singur pahar.

Bădoiu, rămas la masă, are controlul întregului teatru de operaţiuni. Chelu' iese de la toaletă. Aruncă o privire indiferentă, maşinală, prin sală. E înţolit într-un diplomat bleumarin, la două rânduri. Ca să te avantajeze stilul, trebuie să fii musai înalt şi suplu. Preferabil şi distins, cu mâna stângă în buzunarul de la pantalon şi o ţigară bună între degetele de la dreapta; vezi Humphrey Bogart în Casablanca. Dacă îi tai capul, Chelul îi seamănă leit. Amândoi, mostre de bărbaţi de club England style. Se mişcă cu dezinvoltură, simţi că-i acasă. Când îşi moaie buzele în cupa de şampanie, îi observ mâna virilă şi Chopard-ul alunecat neglijent pe poignet. Figura, acum că-l vizionez de la nici trei metri distanţă, înspăimântă. Citând-o iar pe Mary Istanbul, dacă aş avea o moacă ca a lui, aş umbla cu spatele. Tot capul, doar găvane şi gropi, e o ţeastă de mort. O tigvă. Distins, nu-i vorbă, dar te ia cu rece.

Ene mă priveşte intens. Pesemne, sunt frumos. Recurg la dicţionarul de gestică şi o întinde. Să fie pe fază, cu maşina pregătită, dacă evenimentele se precipită. Constat că am anticipat corect. Chelu' face nota şi abandonează princiar sticla de şampanie, din care a consumat doar două pahare. Trece razant pe lângă mine şi-mi comunică pe un ton imposibil de calificat:

— Aveţi o masă liberă.

M-a mirosit şi mă ia per fermoar? Amabilitate cu care nu suntem obişnuiţi? Aş fi pariat că tipul habar n-are că exist şi mă simt îngrijorat. Mă uit la Bădoiu. A şi dispărut. O iau după ei. În drum, directorul cel coafat se înclină într-un echer care cântăreşte aşa, cam la vreo tonă de mişto. Aromat cu Dune.

 

 

Individul se comportă anormal de normal. Îi voi spune de acum înainte Ţeastă. Chelu' nu-l reprezintă. Prea cuminte, ceva a la Mitică Sindicat, ciorbă de burtă şi nevastă fără pedichiură. Or, omul meu, ca persoană, sugerează rafinament şi morgă. Homari, săruri de baie şi sex, pe muzică de Vivaldi.

Bacşişuieşte din vârful degetelor portarul şi străbate liniştit curtea. Zmeii bodegari au dispărut, dar asta s-o creadă electoratul! Pândesc din umbră, aş zice că le simt răsuflarea în ceafă.

Ţeastă nu răsuceşte o clipă capul. Nici reflex, când potriveşte cheile în broasca portierei. Se instalează calm la volan şi demarează lin, ca orice cetăţean care are Constituţia în sânge. Ori eu am pierdut Nordul şi-l suspicionez fără nici un temei, ori bărbatul joacă tare. Până la alte concluzii, turismul în care s-a introdus mă lasă perplex. Mă aşteptam la ceva gen Las Vegas. Ei bine, schimbă vitezele la un Trabant! Dac-aş avea timp, aş încerca să-mi amintesc când l-am văzut pe ultimul...

Ene mă aşteaptă în priză. Urc, şi Babuinul sare după mine.

— Ce părere ai?

Bădoiu decretează scurt:

— Cacealma.

— Poate ne-am înşelat şi tipu-i "virgin"...

— Nu.

Urmărim Trabantul fără probleme şi oleacă altfel decât în filmele americane. Fac tumbe limuzinele yankeilor în plină zi, fiţe şi piruete, scrâşnesc şi explodează! Nu trafic, nu înghesuială, aleargă ăia de nebuni, fără să deranjeze pe nimeni. Pustiu ca-n Sahara. În loc de nisip, bitum. Când se caftesc, tot ikebana{48}!

Nu ştiu cum naiba, dar tot în depozite nimeresc. Schele, scări zigzagate, interminabile, spaţii etajate sparte, cu vizibilitate perfectă, lăzi şi navete suprapuse, să aibă oamenii ce răsturna, butoaie goale şi pline, conteinere, ţevi şi drugi de fier la îndemână şi — obligatoriu — un telefon. Funcţionează întotdeauna, iar adresantul răspunde prompt. Nu există, pe tot traseul, nici un scurtcircuit.

Noi suntem însă în Bucureşti by night, urmărirea-i comodă. Bădoiu e la pândă, se aşteaptă la un liftat. Ţeastă conduce ca într-o lene. Nu se grăbeşte, noaptea-i lungă, iar Ene se străduieşte