mănânc; la şase jumătate am citit o revistă; la şapte mi-a fost sete, la şapte şi un sfert mi s-a rupt creionul, la şapte jumătate am devenit melancolic auzind ciripitul paserilor, la opt m-am socotit persecutat, la opt şi un sfert am aprins lampa – cu toate că nu era absolută nevoie – la opt jumătate mi-am examinat faţa în oglindă, la nouă fără douăzeci am luat nişte însemnări psihologice pentru romanul meu, la nouă fără zece m-am hotărât să mă odihnesc puţin ca să nu mă surmenez, iar la nouă fără cinci am fost chemat la masă.

  După masă am descifrat la pian foarte mult, ceea ce nu se mai întâmplase de câţiva ani. Era unsprezece şi un sfert când m-am suit din nou în mansardă.

  — Lasă, mi-am spus. Să nu-mi obosesc ochii citind noaptea. Să pun ceasul să mă scoale la trei.

  Am început să mă dezbrac, fericit. Nu e prea devreme la trei?

  Hotărâi: mă scol la patru.

  Când mă îndreptam spre masă, să sting lampa, m-am răzgândit şi am pus ceasul să sune la cinci.

  Şi ceasul a sunat la cinci. Dar eu visasem vise rele toată noaptea şi l-am lăsat să sune.

  — Ia mai slăbeşte-mă, i-am spus pe jumătate adormit, ca şi cum ceasul ar fi fost de vină dacă a sunat la cinci. Şi m-am întors pe partea cealaltă…

  — Bre, ai matematica!… Scoală-te!

  — Ei, şi ce e dacă am matematica? Matematica mă creează pe mine sau eu pe ea?

  Şi iar am adormit. Dar m-a lovit lumina dimineţii în ochi şi m-am deşteptat. A început să-mi pară rău să dormisem un ceas şi jumătate mai mult decât trebuia. Am început să mă ocărăsc în gând cu glas tare.

  — Nu sunt decât un adolescent ca şi toţi ceilalţi. N-am să ajung niciodată nimic. Nu-i nimic de capul meu. Păcat de timpul pierdut cu şcoala. N-am voinţă nici cât un clapon.

  Toate acestea, menite să mă cutremure şi să mă îndrăgostească de trigonometrie.

  Zadarnic. După ce m-am spălat şi m-am îmbrăcat, am început să citesc un capitol din cartea lui Iorga.

  — Nu sunt atât de naiv să mă consum la şase cu matematica?

  În realitate nu era şase, ci şapte fără cinci. Am citit din Istoria literaturilor romanice până la opt. Atunci mi-a adus tata laptele şi pe mine m-a găsit răsfoind înfrigurat logaritmii. Părea foarte mulţumit.

  — Merge? Merge?

  — Greu, foarte greu. De la patru mă lupt cu ea. Nu ştiu ce-oi face. Sunt foarte obosit.

  Tatăl mă privi mângâietor.

  — Mai plimbă-te puţin prin grădină şi apoi mai citeşte iar. Cred că n-o fi atât de rău să vă asculte greu…

  — A spus că ne ascultă foarte greu…

  La opt şi un sfert am început să socotesc câte pagini mai aveam de citit şi le-am împărţit la numărul orelor disponibile.

  Am repetat socoteala de trei ori, pentru că părea că mă interesează foarte mult rezultatul exact.

  Am desenat un cerc.

  — Ei, şi ce-are să fie dacă nu m-oi prezenta la examen?

  — Are să mă lase corigent.

  — Ei, şi ce-are să fie dacă m-o lăsa corigent?

  — Au să râdă toţi de mine.

  — Ei, şi ce-are să fie dacă au să râdă toţi de mine?

  Îndoiala nu mai mă lăsa să împart cercul în patru şi să-i însemn extremităţile diametrelor A, B, C, D.

  — Ce-mi pasă mie dacă mă lasă corigent? Nu ştiu eu cine sunt? Nu sunt eu?

  Aveam dreptate: eu eram. Dar aceasta nu însemna nimic pentru Vanciu.

  — Ei, şi ce-mi pasă mie de Vanciu? Aşa era: ce-mi păsa mie de Vanciu?

  — Chiar e mai bine să mă lase corigent. Am destulă vreme la vară să învăţ cu sârg. Am să învăţ patru ceasuri pe zi, de va rămâne Vanciu uluit. Şi atunci nu mă va lăsa corigent la anul, nici în clasa a VUI-a. Trebuie să învăţ, odată, temeinic matematica. Am să învăţ la vară. E chiar foarte inteligentă hotărârea mea: să învăţ la vară…

  Mi-am strâns bucuros cărţile şi le-am înghesuit sub măsuţa cu reviste. Am alergat jos şi i-am vestit pe toţi că nu mă prezint la examen.

  — Cum, voiţi să promovez iarăşi superficial?

  Şi la anul să rămân iarăşi corigent, şi iar în clasa a VlII-a?

  Trebuie să învăţ, odată, temeinic, matematica. La vară, am vreme destulă. E foarte inteligent ceea ce fac…

  Astfel, şi anul acesta, ca întotdeauna, rămân corigent.

  Ceea ce era de aşteptat. Şi ceea ce eu prorocisem, numai pentru mine, încă din iarnă.

  VIII. PREMIANŢII.

  Azi-dimineaţă s-au rânduit bănci în curtea liceului, s-a adus o catedră, câteva scaune şi o masă pe care s-au aşezat cărţile de premii. Băieţii se adunau grupuri, îmbrăcaţi de sărbătoare, cu feţele luminate, mai serioşi şi nerăbdători. Unii se apropiau pe furiş de masă şi-şi aruncau ochii pe cărţile cu numele premianţilor. Se întorceau, şi vestea se împrăştia printre bănci. Cel premiat, înroşindu-se, se prefăcea că nu crede.

  — Nu-l ascultaţi… minte!

  De fapt, însă, crezuse cel dintâi.

  Băieţii cei mari din clasa a opta veniseră cu pălării de pai şi se simţeau datori să râdă şi să dispreţuiască. Turuiau binevoitor pe cei mici. Apoi priveau cu toţii pregătirile de lângă catedră şi masa cu cărţi, comentând figurile profesorilor. „Balaurul”, servitor păros, îşi plecase capul ca să audă poruncile domnului director. Un secretar aduse o coală scrisă cu numele premianţilor, ordonaţi alfabetic. Câţiva părinţi se aşezau timizi în băncile din faţă, salutând, zâmbind, profesorii.

  Clasele a V-a şi a Vi-a apreciau exagerat glumele celor din a Vil-a şi a VIH-a. Aceasta, în nădejdea ascunsă că vor fi primiţi în grupul lor. Stăteau alături de cei din clasa a VUI-a şi le sorbeau cuvintele. Când li se adresau exclamări, erau