fericiţi. Unii aveau norocul să fie întrebaţi, cu alţii se începeau chiar comentarii. Aceia erau privilegiaţii. Prietenia cu „cei mari” se datora, fără îndoială, multor „gentileţi” la bufetul liceului, la bodega din colţ sau la curse. Alţii îşi statorniceau astfel de relaţii de la jocuri de cărţi, prelungite, în taină, până după miezul nopţii.

  La zece şi jumătate începu „serbarea”. Domnul director, pe catedră, rosteşte o cuvântare ocazională. Arată „activitatea liceului, procentul de promovaţi şi de premianţi”, sfârşind prin îndemnuri.

  —.la liceul nostru, doamnelor şi domnilor, munca elevului, stăruinţa lui, inteligenţa şi perseverenţa – mai bine zis – a acestui elev stăruitor şi inteligent, care nu şi-a pierdut timpul, ci a profitat de luminile pe care i le-a dăruit fără zgârcenie liceul nostru, stăruinţa acestui elev, care sunt mulţi în liceul nostru, a fost răsplătită. Să spunem deci, doamnelor şi domnilor, după acest al şaptelea an de existenţă a liceului nostru, după faptă şi răsplată…

  Băieţii, din fiind, aplaudau şi chicoteau pe sub bănci. La răstimpuri, profesorii întorceau capetele şi îi priveau aspru. Când s-a coborât d-l director, maestrul de muzică a început să-şi adune băieţii pentru fanfară. Nu găsise decât nouă.

  — D-l Boloveanu?… întrebă, mai mult din ochi, directorul. Maestrul exaspera.

  — Haideţi, domnilor, ce D-zeu? Unde e toba mare? Câţi trompetişti alto sunt?

  Trompetist alto eram şi eu. Dar mi se umflau buzele şi răsuflăm obosit după fiecare şedinţă. Ceea ce m-a hotărât să nu mai vin la repetiţii, de două luni. Ca să nu mă vadă, mă pitii sub bancă.

  Maestrul şi-a strâns bagheta şi – obez iluminat – a început. „Marşul” era una din numeroasele sale compoziţii. Fără tromboane suficiente şi cu un toboşar anemic, fanfara nu izbutea să emoţioneze. Melodia se pierdea pe alocuri, acoperită de acompaniamentul trompetelor alto. Fi-nalurile se împlineau mai întotdeauna fals, spre ciuda d-lui director. Maestrul se zăpăcise cu totul. Când metalul tremura cu un semiton mai jos, se apropia de cântăreţ şi-l lovea cu bagheta.

  — Am să te spun d-lui director… Apoi, către „dreagă fanfară:

  — Duc ' nu veniţi ia repetiţii?… Forte, acolo, forte…!

  Aplauzele prea lungi, au făcut să roşească pe director şi pe maestru.

  — Să cânte Potpuriu! dumitale, propuse imperativ d-l director. Băieţii aşteptau ca pe o delicioasă revelaţie ultima compoziţie a maestrului.

  — Bravo! Bravo…!

  O privire de lângă catedră îi linişti.

  Părinţii deveniseră nerăbdători. Premianţii transpirau.

  — SstL. La patru, începeţi… Un, doi…

  „Potpuriul naţional” începea cu o doină. Dar solistul, un brun înalt şi scofâlcit, obosise. Când trebuia să ţină nota mai mult de trei măsuri, îşi umfla obrajii, stacojii, şi închidea ochii. Sunetele se îngroşau, se înăspreau.

  — Firănescule, mai cu putere!… imploră maestrul, strângând bagheta. Un grup de elevi dinapoia fanfarei repetară încurajarea:

  — Nu te lăsa, Firănescule…!

  Solistul răsuflă umed când se sfârşi doina şi începu sârba. întreaga fanfară zâmbea publicului, maestrul zâmbea fanfarei, iar publicul acompania cu vârful ghetelor.

  Grupurile de elită, din fiind, organizară un acompaniament pe pupitre. Părinţii întorceau capetele, întrebători. Atunci, d. director se ridică şi, în mijlocul sârbei, glăsui:

  — Hei! Voi, ăia din fund, vă dau afară…

  Diletanţii amuţiră. Amuţi, peste puţin, şi fanfara, acoperită cu aplauze. Cinci minute pauză. Apoi, începu premiile. Un secretar, peltic, striga.

  — Brădescu Mihail, clasa a VUI-a reală, premiul I cu cunună.

  Fanfara intona arpegiul glorificator:

  — Do-mi-sol-do. Do-sol-mi-dooo… Do-mi-sol-do…

  Destul… Vasilica Dumitru, clasa a VIII-a reală, premiul al doilea.

  — Bravo!… Bravo, Dumitre!

  Vasilica Dumitru, înalt, ghebos, cu urechile lungi, ciupit de vărsat, pistruiat, cu nasul roşu şi fruntea îngustă, înainta timid, ca fiu de spălătoreasă, până la masa cu premii. Directorul îi zâmbi dulceag, îi strânse mâna şi-şi netezi apoi încruntat pletele. Se strigară alţi fericiţi şi sâr-guitori elevi. îşi luau fiecare braţul cu cărţi sau numai câte o carte şi, cu feţele îmbujorate, se întorceau împiedicându-se, nemaicutezând să intre în bănci. Vorbeau între ei, îşi cercetau premiile, iar din fundul sufletelor se ridicau invidiile ca nişte aburi calzi. Ceilalţi, mulţimea anonimă a promovaţilor mediocri şi a corigenţilor – dintre repetenţi nu veniseră niciunul la serbare – aplaudau fals răsplata colegilor încununaţi.

  — Bravo, Mandea!

  — Să trăiască! -Bravo, Sandule…!

  Strângeau mâna lui Alexandrescu Alexandru, dar ei gândeau că fiecare ar fi putut fi, tot pe dreptate, încununat. Şi unii se întunecau, iar alţii exagerau masca bucuriei, aplaudându-şi din răsputeri colegii.

  Eu ascultam şi îmi era teamă ca ceilalţi să nu afle ceea ce se petrecea înlăuntru-mi. Voiam să par liniştit, ca să nu se spună că invidiez pe cei câţiva neghiobi încoronaţi. Dar, înconjurându-mă premianţii, simţeam că îmi slăbesc puterile. In curând aveam să-mi trâmbiţez ura. Uram pe acei adolescenţi cu frunţile înguste, inculţi şi impersonali, care îşi învaţă lecţiile, se duc la cinematograf şi se masturbează în fiecare noapte. Uram trupurile acelea plăpânde sau robuste, albe, negricoase şi feţele roze sau palide, cu ochii încercănaţi şi supţi. Munca mea şi torturile mele, şi rezultatele mele nu erau preţuite. Aceasta, pentru că nu puteam învăţa matematica şi nu ştiam germana. Judecam cu o fierbinte nedreptate. Ceea ce îmi plăcea mie, acelea erau necesare. Ce să fac cu matematica la ştiinţele naturale?

  — învăţ ce-mi place mie, m-auzi? Toţi suntem nişte imbecili… încheiam astfel, brutal, discuţia cu un coleg premiant.

  — Imbecili, m-auziţi…?

  Poate urlam, pentru că se întorceau capete către mine, şi colegul s-a j furişat, intimidat.

  M-am liniştit,apoi, gândind la biblioteca şi manuscrisele mele şi la j turma adolescenţilor. Ca întotdeauna, ca să mă mângâi, exageram.

  Am cercetat cu Dinu listele ce se lipiseră la un geam. Din clasa noas tră eram patru corigenţi la matematică: Dinu, Chioreanu, eu şi Bona Dinu îmi era prieten. Ceilalţi doi, cei mai proşti din întreaga clasă.

  Faptul ar fi trebuit să mă umilească. Altădată, aveam cel puţin tovarăşi mai selecţi de corigentă…

  M-am întors cu Dinu,