Când venii la masă, întrebai de la uşă:

  — Ştiţi câţi corigenţi sunt de la noi, din clasă, la matematici? Şaisprezece.

  S-au mirat cu toţii. Mă priveau prietenos şi încercau să mă consoleze. Eu mă prefăceam trist, dar mă bucuram din tot sufletul că tata nu-mi predică nimic şi că mama nu mă va lipsi de bani în săptămâna aceasta. Mi-au cerut amănunte asupra serbării, asupra profesorilor, prietenilor, colegilor, cunoscuţilor, necunoscuţilor.

  A trebuit să mă prefac trist până seara.

  Sau, poate, sunt cu adevărat trist…

  IX. VACANTA.

  E cald şi eu sunt liber să citesc ce-mi place. Nu mă gândesc la corigentă. Am să mă apuc de matematică la sfârşitul lui august şi tot atunci am s-o învăţ. Sunt liber, sunt stăpân pe timpul meu. M-am gândit mult dacă nu trebuie să plec, să fug pentru totdeauna. E un gând care se întoarce răbdător, de câte ori izbutesc să-l ajung. Mă frământă nopţile. Ar fi atât devfrumos să fug… Nu ştiu dacă îmi lipseşte curajul. Mă gândesc la atâtea piedici pentru care nu sunt încă pregătit să le înfrâng. Eu nu înţeleg nimic din tot ceea ce priveşte paşaportul. Dacă aş căpăta unul, mi-ar fi uşor să mă descurc.

  Prietenii toţi îmi spun că şi ei au vrut să fugă. Fuga mea nu e însă o trecătoare nostalgie după aventuri, nici o copilărească predare în faţa plictiselilor şcolii. Eu trebuia să fug dintr-o necesitate lăuntrică, pe care nu o înţeleg, dar care îmi stăpâneşte voinţa. Simt că mi s-ar rupe sufletul, că m-aş sufoca altfel. Simt nevoia să vieţuiesc aşa cum vreau eu, luptând. Aici, în mansardă, mă lupt numai cu mine. Am ajuns un campion încercat, un călău al sentimentalismului, un temnicer cu inima rece. Dar trebuie să lupt cu oamenii. Aceasta e o poruncă din lăuntrul meu. Sunt cuprins la răstimpuri de o furie oarbă împotriva celorlalţi şi împotriva mea, care vieţuiesc în celulă şi nu ştiu să înfrâng în viaţă.

  Dacă aş fugi, aş fi atât de puternic… Mă ghicesc rătăcind singur, fără teamă de mine, fără griji, muncind şi citind atât cât vreau eu. Cred că nimeni nu m-ar recunoaşte, într-atât aş vieţui o viaţă străină.

  Cel din urmă îndemn la fugă m-a tulburat după ce am cunoscut, într-o dimineaţă, pe o bancă la Şosea, şi am petrecut patru ceasuri de vorbă cu un vagabond. Citeam o nuvelă de Panait Istrati. Vecinul meu de bancă m-a rugat să îi împrumut revista. A citit-o repede. Am intrat, apoi, în vorbă. Un evreu tânăr, prost îmbrăcat, care rătăcise mult şi îndurase multe. Mi-a spus de umerii zdrobiţi în porturi. Eu am înţeles că n-am să pot ajunge niciodată hamal şi m-am întristat. Mi-a vorbit, însă, de viaţa stranie pe care o duc pianiştii cabareturilor de periferie, îmbarcaţi pe vapoare levantine, ajunşi în porturi calde, dormind în hoteluri murdare, petrecându-şi nopţile în orchestre de naufragiaţi cosmopoliţi. Eu îmi simţeam carnea încrâncenată de bucurii. Mi se părea că numai o astfel de viaţă m-ar fi liniştit.

  Tânărul fugise din Basarabia, fusese picolo într-o cafenea din Braşov, ajunsese ucenic într-o ceainărie din Constantinopol, apoi paznic la o magazie de lemne în Smirna, fugise din nou, pe un vapor grecesc,-până la Cairo. Aici a rămas aproape un an. N-a putut învăţa englezeşte. Citeşte ruseşte, româneşte şi franţuzeşte. E inteligent şi incult. S-a temut să-mi dezvăluie credinţele sale politice, dar i le-am ghicit.

  Am vorbit amândoi despre Panait Istrati, pe care îl adoră. Eu am încercat să-l conving de inferioritatea vădită a scrierilor brăileanului parvenit. Tânărul m-a numit, glumind, „burghez” şi m-a asigurat că nu pot, încă, înţelege pe Panait.

  Despre ce n-am vorbit, patru ceasuri, pe banca pustie, în amiazi? Când ne-am despărţit, plecam cu alte doruri, cu alt pas, cu alt zâmbet. A doua întâlnire m-a făcut să gândesc asupra unor fapte de viaţă vie, pe care le cunoşteam din auzite sau din cărţi. Gândurile mi-au dăruit alţi ochi, cu care îmi priveam mai bănuitor tovarăşul şi mai prudent aventura mea.

  Am întârziat de vorbă într-o berărie pe care mi-o fixase el. L-am întrebat cum a venit la Bucureşti. Din tot ce mi-a povestit, căpătăm impresia că mă minte. Mi-a spus că venea de la Hamburg, ca „lucrător”. Se ferea să precizeze meseria. Furat de vorbă, mi-a mărturisit că părăsise Parisul acum zece zile. Uitase de Hamburg. înţelegeam că petrecuse mult timp în Franţa. Era prea' incult ca să reţină atâtea numiri, atâtea locuri, atâtea minunăţii, dintr-o convorbire sau dintr-o carte. Vorbea curgător, cald, amestecând fraze de argot, pe care nu le înţelegeam întotdeauna.

  Pe mine mă cuprinsese, dintr-o dată, neîncrederea. îl priveam corect şi, poate, cu bănuieli în ochi. Nu înţelegeam cum se putuse strecura prin atâtea ţări ca lucrător. încercai să-l surprind. Tovarăşul meu a început să râdă, fermecat. A rostit atunci o înjurătură – savuroasă, m-a asigurat el – pe ruseşte. Mi-a spus că nu sunt decât un simplu „burghez detectiv”.

  Că aş putea intra agent la Siguranţă, să urmăresc tipii suspecţi. Apoi a cerut o sticlă scumpă de vin şi a început să-mi povestească o sumă de lucruri care mă entuziasmau prin ineditul lor, prin cinismul cu care erau mărturisite.

  Tânărul trăia în fiecare oraş, din ceea ce câştiga, cu o „fată” mereu schimbată. Avea o ciudată însuşire de a supune voinţa fetelor de trotuar, îşi alegea pe cea mai frumoasă. Găsea astfel casă şi bani. El vagabonda în timpul zilei, fuma în grădini publice şi seara juca biliard în cafenele până la ceasul când trebuia să-şi întâlnească tovarăşa.

  Povestea toate acestea antrenant, golind pahare, încercând să mă înspăimânte prin imoralitatea sa. Eu mă tulburam nu de tot ce-mi spunea, ci de faptul că-i aprobam faptele. Aş fi vrut să descopăr o încercare de revoltă, de dezgust, şi strângeam buzele de furie că aventurile lui mă aţâţau, mă seduceau.

  Neîncrederea în putinţa unei vieţi de muncă şi rătăciri nu întârzie să mă întristeze. Dezvăluii noului meu tovarăş