toate îndoielile. El mă sfătui să rămân acasă până ce voi creşte destul, ca să nu mă scârbească traiul parazit şi neruşinat. îmi preciza, apoi, tot ce-mi trebuia pentru fugă. Actul de naştere, de bacalaureat nu preţuiau, trebuia să fur bani mulţi de acasă, bijuterii, să-mi capăt un paşaport pe un an, să mă fac cetăţean rus la legaţia din Constantinopol şi să mă angajez pianist pe un vapor de-a treia mână cursa Alexandria-Nagasaki.

  Pe drum, la întoarcere, mă închipuiam în mijlocul furtunii, lovind clapele unui pian ameţit de tangaj, beat de nesomn, de spaimă şi de entuziasm.

  Am ajuns, noaptea târziu, acasă. în mansardă pătrundeau miresme de grădină prin ferestruicile deschise. Podelele de lemn abureau în lună. Am dormit fericit, hotărât să rup cu tot ce e mediocru, înăbuşitor, impus de străini, în viaţa mea.

  M-am deşteptat tulbure de vinul pe care îl băusem cu noul meu tovarăş, de visele pe care le visasem. Am înţeles că mă leagă încă multe doruri de casă: mansarda, cărţile, romanul. Ca să plec, îmi trebuiesc bani, curaj şi siguranţa că nu voi tânji după biblioteca mea. Ceea ce mă face să nu-mi găsesc liniştea e tocmai faptul acesta, că poftesc în acelaşi timp şi cu aceeaşi furie cărţile şi vagabondajul. Mă chinuie împlinirea unei munci aspre, neodihnite, nebuneşti şi mă chinuie fuga, rătăcirile printre suferind. Nu ştiu cum se vor împăca dorurile acestea. Cred, însă, că îmi lipseşte o voinţă adevărată, care să aleagă anumite năzuinţi şi să se consume satisfăcându-le…

  E tot mai cald. N-am lucrat nimic la romanul meu. Hârtiile şi caietele mă aşteaptă în sertar, dar eu citesc pe Anatole France şi visez în fiecare seară. Mă întâlnesc tot mai rar cu prietenii. S-au risipit. Cu atât mai bine, îmi spun eu, fără să cred în fericirea care mă aşteaptă în singurătate. Citesc mult, din zori până la miezul nopţii, şi adorm îndobitocit, cu gesturi strivite, ca ale unui om exasperat de căldură şi nesomn.

  Aştept cu resemnare sfârşitul lui iulie, să plec în tabăra de la Dumbrava Sibiului. Cercetăşia mi s-a părut întotdeauna o instituţie exaltată şi dubioasă. Noi ne-am înscris pentru că căpătăm permise pe C. F. R. Am făcut, totuşi, drumuri lungi împreună, am dormit nopţi frumoase în Dobrogea, am rătăcit în Bucegi, am colindat munţii Neamţului. Dacă le-aş scrie, toate acestea mi s-ar părea literatură. Mă sufoc citind revistele şi cărţile cercetăşeşti. Mă dezgustă afectarea, nenaturaleţea.

  În Dumbravă am să-mi fac un cort singur, retras, în cel mai nepătruns colţ. Acolo am să stau nopţile, să fumez şi să visez. Poate am să scriu romanul. Şi poate am să întâlnesc o eroină.

  Fraza cu eroina e de-a dreptul stupidă. în roman voi scrie că doream Dumbrava, pentru că la Bucureşti mă sufocau „miresmele şi patimile”. Aceasta sună frumos. Ne-o spune mereu un pedagog brun, serios, încruntat, cu educaţie prusacă. Dacă el ar fi directorul liceului, ne mărturiseşte, ar face educaţie cazonă cu noi. Pedagogul spune despre Bucureşti: „acest iad de seducţii”. Ciudat; mie mi s-a părut oraşul inofensiv şi murdar. Dumbrava îmi place, pentru că o cred ispititoare şi curată.

  X. JURNAL DE VARA

  5 august.

  Am ajuns acasă.

  Am ajuns puţin obosit, trist, ca întotdeauna după o noapte petrecută într-un tren aglomerat.

  Am dat prea puţine lămuriri. Am spus că mă întorc atât de devreme pentru că mi s-au sfârşit banii.

  Apoi m-am urcat în mansardă şi am dormit până seara. N-am visat nici o fecioară brună, ceea ce m-a întristat în somn şi m-a bucurat la deşteptare, îmbrăcându-mă, fluieram şi-mi şopteam că sunt foarte mulţumit de purtarea mea. Mă minţeam, ca întotdeauna, cu seninătate.

  Nu puteam fi mulţumit, pentru că nu pricepeam nimic, dai nimic, din toate cele ce se întâmplau în suflet.

  A doua zi am citit mult. Citeam câte două pagini pe ceas. Urmăream literele cu ochii, dar eram cu gândul în Dumbravă. Sau priveam plopul din faţă, silindu-mă să par trist. Cu toate că nu mă putea admira nimeni, căutam să iau atitudini „interesante”. îmi dădeam perfect de bine seama că sunt ridicol, dar ispita era mai puternică decât mine.

  Au trecut. Astăzi m-am deşteptat cu mintea limpede, conştient, întărâtat, plin de voinţă. în dimineaţa aceasta m-am convins de reuşita vieţii mele. Sunt sigur că nu mă va putea înfrânge nimeni. Sunt o forţă peste care nu se va putea trece. Profesorii vor fi nevoiţi s-o recunoască, cum se va redeschide şcoala. Pentru că sunt hotărât să rabd toate plictiselile şi să calc peste orice piedică; de la toamnă am să încep să învăţ serios. Aceasta numai ca un exerciţiu de voinţă. Am să pregătesc, chiar, strălucit corigenta şi am să-l umilesc pe Vanciu. Şi aceasta cât mai curând. Să se afle odată cine sunt.

  8 august.

  M-am întristat citind ulima pagină. Au trecut trei zile şi încă n-am deschis caietele de matematică. Aceasta dovedeşte pentru mine foarte mult. Dovedeşte…

  Dar sunt zadarnice orice explicaţii. Eu ştiu că n-am voinţă. Eu ştiu că tot ce scriu, scriu numai ca să-mi aţâţ voinţa, inexistentă.

  Dar, poate, nu ştiu nimic. Mă simt atât de zăpăcit când mă trudesc să aflu ceva din sufletul meu. Ar trebui ca la toamnă să încep să studiez atent psihologia. Poate, dacă m-aş cunoaşte, lucrurile s-ar petrece altfel. E foarte greu să mă cunosc pe mine însumi. Nu mă pot analiza serios, pentru că îmi trec alte gânduri prin minte tocmai când am nevoie de mai multă pătrundere. Apoi, nu ştiu de unde să încep. E foarte uşor să spui: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” Dar aş vrea să-l ştiu pe acela care a priceput ceva când a încercat să se cunoască pe sine. Eu nu pricep nimic. Nu pot distinge ceea ce e firesc în sufletul meu de ceea ce nu există decât prin imaginaţie. Nu mă recunosc în multe gânduri şi nu pricep rostul multor sentimente. Nu pricep de ce sunt câteodată trist şi de ce