femeie, înţelegeţi prin urmare ce-i amorul, adică un sentiment delicat… Dar ce-i cu mine? Iar o iau pe de lături! Vreau să spun, cu alte cuvinte, că sunt bătrân, drept vorbind, un om în vârstă, un bătrân, dar care nu poate fi amantul dumneavoastră… Amant este Richardson, prin urmare craidonul… Deraiez din nou. Dar dumneavoastră vă daţi seama că eu sunt o persoană instruită, cunosc literatura. Râdeţi, excelenţă! Mă bucur şi încă nespus, excelenţă, că v-am provocat râsul. Vai, ce bucuros sunt că v-am provocat râsul!

  — Doamne Dumnezeule! Ce om distractiv! Exclamă doamna, izbucnind în hohote de râs.

  — Da, curat distractiv şi ce colbăit! Zise bătrânul, bucuros că soţia sa îşi descreţise fruntea. Bombonico, dânsul nu poate fi hoţ. Dar cum a intrat aici?

  — Într-un mod cam straniu, recunosc. Într-adevăr, straniu, excelenţă, ca-n romane. Cum? In puterea nopţii, în capitala unei ţări, un om sub pat! E ceva straniu, de râs. Un fel de Rinaldo Rinaldini. 3 Dar asta nu-i nimic. De altfel, totul e un fleac, excelenţă. Am să vă povestesc totul – totul… Am să vă fac rost, excelenţă, de un nou căţeluş – un giuvaer! Are blana ia atâta de lungă şi nişte lăbuţe scurte, scurte de tot: nu poate face nici doi paşi – o ia la fugă, dar se încurcă în propriul său păr şi se rostogoleşte la pământ. Se hrăneşte numai cu zahăr. Am să vi-l aduc, excelenţă, neapărat o să vi-l aduc.

  — Ha-ha-ha-ha-ha! Doamna se tăvălea de râs pe sofa. Dumnezeule mare, are să mă apuce toate istericalele… Vai, ce distractiv!

  — Da, da! Ha-ha-ha! Ci-ha, ci-ha, ci-ha! Ce distractiv, ce colbăit, ci-ha, ci-ha, ci-ha!

  — Excelenţă, sunt în al nouălea cer de fericire, excelenţă! V-aş oferi mâna, dar nu îndrăznesc, excelenţă. Îmi dau seama că-mi pierdusem capul. Acum, însă, parcă mi se deschid ochii. Sunt convins că soţia mea este pură şi nevinovată. Degeaba o bănuiam.

  — Soţia, soţia lui! Exclamă doamna, râzând cu lacrimi.

  — E însurat! Cu a-de-vă-rat? Asta nu mi-ar fi trecut prin cap pentru nimic în lume, adăugă moşul.

  — Excelenţă, nevastă-mea – ea poartă toată vina, adicătelea eu sunt adevăratul vinovat. Am bănuit-o de infidelitate. Am aflat că aici se aranjase un rendez-vous – aici sus. Am interceptat o scrisorică în acest sens. Am greşit etajul şi m-am trezit sub pat…

  — He-he-he-he!

  — Ha-ha-ha-ha-ha!

  — Ha-ha-ha-ha! Izbucni în sfârşit în hohote şi Ivan Andreevici. Ah, cât sunt de fericit! Ah, cât sunt de înduioşat, văzând că toţi am căzut de acord şi suntem fericiţi. Soţia mea e absolut nevinovată. De asta sunt aproape sigur. Trebuie neapărat să fie aşa. N-am drelptate, excelenţă?

  — Ha-ha-ha! Ci-ha, ci-ha! Ştii cine-i asta, bombonico? Izbuti în sfârşit să adauge bătrânul, oprindu-se din râs.

  — Cine? Ha-ha-ha! Cine?

  — Asta-i dama cea drăguţă, care face ochi dulci şi umblă c-un craidon. Pun rămăşag că asta-i soţia lui.

  — Nu, excelenţă! Sunt încredinţat că nu-i ea. Am deplină certitudine.

  — Dar, Doamne, Dumnezeule! Îţi pierzi degeaba vremea aici, izbucni doamna, întrerupându-şi râsul. Dă fuga sus, trap! Poate mai apuci să-i prinzi…

  — Bine, excelenţă, zbor! Dar sunt încredinţat că n-am să prind pe nimeni, excelenţă. Nu-i ea. Dinainte sunt sigur. Ea-i acasă acuma. Numai eu îs de vină! Sunt gelos şi atâta tot! Ce ziceţi, excelenţă, e cu putinţă oare, să-i prind acolo, sus?

  — Ha-ha-ha!

  — He-he-he! Ci-ha, ci-ha!

  — Repede-te sus, repede-te! Iar la plecare, treci pe la noi ca să ne povesteşti, exclamă doamna. Sau, ştii ce? Mai bine mâine dimineaţă. Adă-o şi pe ea, ţin s-o cunosc.

  — Rămâneţi cu bine, excelenţă, rămâneţi cu bine! Am s-o aduc, neapărat. Sunt încântat de cunoştinţă. Sunt fericit şi bucuros că totul s-a rezolvat pe neaşteptate şi încă aşa de bine.

  — Şi căţelul, să nu-l uiţi: înainte de toate, să-mi aduci căţelul!

  — Îl aduc, excelenţă, neapărat îl aduc! Reluă Ivan Andreevici, intrând iarăşi ca furtuna în odaie, după ce îşi luase o dată rămas bun şi ieşise. Îl aduc negreşit! E aşa de drăguţ! Parcă-i făcut de cofetar din zaharicale. Şi aşa e; merge, dar se încurcă în laţele sale şi buf! La pământ. Zău aşa! Îi şi spun soţiei: „Oare de ce cade mereu, mămiţico?” „Fiindcă-i mititel şi drăguţ!” îmi răspunde ea. Piarcă-i făcut din zahăr, zău aşa, din zahăr! Cu bine, excelenţă, bucuros de cunoştinţă, foarte încântat de cunoştinţă!

  Ivan Andreevici făcu o reverenţă şi ieşi.

  — Ehei, stimate domn! Mai stai puţin. Întoarce-te din nou! Strigă bătrânelul după Ivan Andreevici care plecase.

  Ivan Andreevici se întoarse pentru a treia oară.

  — Ascultă, îl caut pretutindeni pe motan şi nu-l găsesc. Nu cumva te-ai întâlnit cu dânsul cât ai stat sub pat?

  — Nu, nu m-am întâlnit, excelenţă. De altfel, sunt încântat de cunoştinţă… Socot că e o mare cinste pentru mine…

  — Acuma e gutunărit şi strănută, strănută mereu! Trebuie bătut.

  — Da, excelenţă, de bună seamă. Măsurile de corecţiune sunt necesare pentru animalele domestice.

  — Ce zici?

  — Zic, excelenţă, că pedepsele de corecţiune sunt necesare pentru infiltrarea spiritului de supunere în animalele domestice.

  — Aha! Bine, bine! Umblă sănătos, umblă sănătos! Numai atâta am avut să-ţi spun.

  Ieşind în stradă, Ivan Andreevici rămase multă vreme ca-n aşteptarea unei congestii cerebrale iminente. Îşi scoase pălăria din cap, îşi şterse sudoarea rece de pe frunte, îşi miji ochii, rămase o clipă pe gânduri şi după aceea o luă spre casă.

  Mare-i fu uimirea când află acasă că Glafira Petrovna se întorsese demult de la teatru. O apucase durerea de măsele, trimisese la doctor şi după lipitori. Iar acum şedea în pat, aşteptându-l pe Ivan Andreevici.

  Ivan Andreevici se plesni mai întâi cu palma peste frunte; apoi porunci să i se deie de spălat şi de curăţat; în sfârşit, se hotărî să intre în dormitorul soţiei