— Ucigaşule! Ucigaşule! Răcni doamna. O, Amie 1 Amie!

  — Ieşi afară de acolo, afară! Strigă moşneguţul, tropăind cu picioarele pe covor. Ieşi afară! Cine eşti? Spune: cine eşti? Doamne! Ce om chisnovat!

  — Ăştia-s bandiţi…!

  — Pentru numele lui Dumnezeu, pentru numele lui Dumnezeu! Exclamă Ivan Andreevici, ieşind târâş de sub pat, pentru Dumnezeu, excelenţă, nu chemaţi oamenii dumneavoastră în ajutor. Excelenţă, nu chemaţi pe nimeni. E de prisos! Nu mă puteţi scoate cu forţa de aici! Nu sunt un terchea-berchea! Eu singur am să vă… Excelenţă, totul s-a întâmplat dintr-o eroare! O să vă explic imediat, excelenţă, urmă Ivan Andreevici, plângând cu sughiţuri. Totul s-a petrecut din pricina soţiei… Nu-i vorba de nevasta mea, ci a altuia, eu, de altfel, nu-s însurat… Şi am venit numai aşa… E-n joc amicul şi prietenul meu din copilărie…

  — Ce prieten din copilărie! Urlă moşneguţul, tropăind din picioare. Eşti un tâlhar, ai venit să prazi… Ce-mi umbli cu prietenul din copilărie…

  — Nu, nu-s tâlhar, excelenţă; sunt într-adevăr tovarăş din copilărie… Am făcut numai o greşeală din nebăgare de seamă şi am nimerit pe altă poartă de intrare.

  — Da, domnul meu, văd prea bine prin ce poartă de ieşire te-ai strecurat deja buşilea afară.

  — Excelenţă, nu-s ceea ce credeţi. Vă înşelaţi. Vă declar, excelenţă, că sunteţi cu desăvârşire greşit. Uitaţi-vă la mine şi privi-ţi-mă atent. Puteţi vedea după anumite semne şi particularităţi că nu pot fi un hoţ. Excelenţă! Izbucni Ivan Andreevici, apoi îşi împreună mâinile şi se adresă tinerei doamne: Dumneavoastră sunteţi femeie şi vă rog să mă înţelegeţi… Eu am omorât-o pe Amişka… Dar nu-s vinovat… Zău că nu-s vinovat… Soţia mea poartă toată vina. Eu sunt un biet om nefericit… Beau cupa…

  — Mă rog, mă rog, ce mă interesează pe mine că dumneata ai băut o cupă… Poate ai băut chiar mai multe, se şi vede, după starea în care te găseşti; dar spune-mi şi mie: cum ai pătruns aici, stimate domn? Exclamă bătrânul, fremătând de emoţie, dar încredinţat, după anumite semne şi particularităţi, că nu putea fi vorba de un hoţ. Te întreb însă: cum ai intrat aici, ca un bandit…

  — Nu-s bandit, excelenţă! Am greşit numai poarta. Dar nu-s bandit, pe legea mea! Totul s-a întâmplat fiindcă-s gelos. Am să vă povestesc totul, excelenţă, cu inima deschisă, ca unui adevărat părinte – căci, după vârsta pe care o aveţi, îmi puteţi fi tată.

  — Cum? Care vârstă?

  — Excelenţă, poate v-am ofensat? Într-adevăr, o doamnă aşa de tânără… la anii domniei-voastre… E plăcut să vezi, excelenţă, e plăcut să vezi, ce-i drept, asemenea pereche… În floarea vârstei… Dar nu chemaţi slugile în ajutor… Pentru numele lui Dumnezeu… Nu chemaţi slugile… Ele ar râde numai… Le cunosc eu… Nu vreau să zic, adică, prin asta că am cunoştinţe doar printre lachei. Am şi eu lachei, excelenţă şi toţi râd… Măgarii! Luminăţia-voastră! Mi se pare că nu mă înşel, vorbesc cu un prinţ!

  — Nu, nu-s prinţ; eu, stimate domn, sunt cum s-ar zice… Dar te rog să nu cauţi a mă îmbuna cu „luminăţia-voastră”. Cum ai ajuns aici, stimabile? Cum ai ajuns?

  — Luminăţia-voastră, adică excelenţă! Scuzaţi-mă, am crezut că sunteţi luminăţia-voastră. Am greşit… M-am încurcat – se în-tâmplă uneori. Semănaţi leit cu prinţul Korotkouhov, cu care am avut onoarea să mă întâlnesc la cunoştinţa mea, domnul Puzâriov… Vedeţi şi eu cunosc prinţi. M-am întâlnit cu un prinţ la un cunoscut al meu. Deci nu mă puteţi lua drept ceea ce mă luaţi. Nu-s hoţ. Excelenţă, nu daţi alarma! Şi chiar dacă aţi chema slugile aici, ce-ar ieşi din asta?

  — Dar cum ai picat la noi? Ţipă doamna. Cine eşti?

  — Da, da, cine eşti? Reluă soţul; iar eu credeam, bombonico, că motanul se vârâse sub pat şi strănuta. Când colo, el era. Ah, târâtură! Cine eşti? Spune odată!

  Moşneguţul tropăi din nou pe covor.

  — Dar nici nu mă lăsaţi să vorbesc, excelenţă. Aştept să isprăviţi dumneavoastră… Vă urmăresc cu plăcere glumele spirituale, în ce mă priveşte, excelenţă, e o istorie caraghioasă la mijloc. Vă voi povesti de-a fir-a-păr toată pătărania. Toate se vor lămuri, excelenţă, fără să daţi, adică, alarma! Comportaţi-vă cu mine într-un chip mărinimos… N-are nici o importanţă că am stat un pic sub pat… Nu mi-am pierdut prin asta ighemoniconul. Asta-i o istorie extrem de comică! Izbucni Ivan Andreevici, adresându-se soţiei cu o mină rugătoare. Mai cu seamă dumneavoastră o să râdeţi cu poftă! Vedeţi pe scenă un soţ gelos. Vedeţi cum mă înjosesc şi mă înjosesc singur, de bunăvoie. Desigur, eu am omo-rât-o pe Amişka, dar… Doamne sfinte, nici nu mai ştiu ce spun.

  — Dar cum ai intrat aici? Cum?

  — Profitând de întunecimea nopţii, excelenţă, folosindu-mă deci de bezna asta… Sunt vinovat! Iertaţi-mă, excelenţă! Vă cer, cu capul plecat, iertare! Nu sunt decât un soţ ofensat şi nimic mai mult. Nici să nu vă treacă prin minte că aş fi fost amant! Eu nn-s amant. Soţia dumneavoastră este foarte virtuoasă^ dacă pot îndrăzni să mă exprim astfel. Este pură şi nevinovată!

  — Ce? Ce? Ce îndrăzneşti să spui? Izbucni bătrânul, tropăind iarăşi. Ai înnebunit, hai? Cum cutezi să te exprimi astfel despre soţia mea?

  — Ticălosul ăsta, ucigaşul care a omorât-o pe Amişka! Începu să ţipe doamna, înecându-se în lacrimi. Cum mai are curaj!

  — Excelenţă, excelenţă! M-a luat gura pe dinainte, exclamă buimăcit Ivan Andreevici. M-a luat gura pe dinainte şi atâta tot! Ziceţi că nu-s în -toate minţile… Mă închin cu smerenie şi vă rog să fiţi atât de bun şi s-o ziceţi. V-aş da şi mâna, dar nu îndrăznesc. N-am fost singur, eu eram unchiul… Vreau să spun, adică, că nu pot fi luat drept amant… Doamne, Dumnezeule! Iar mă ia gura pe dinainte… Fără supărare, excelenţă! Exclamă Ivan Andreevici către soţie. Sunteţi