o tânără doamnă, o femeie fricoasă care şi-a pierdut minţile de groază, poate chiar o să se şi îmbolnăvească. Tulburi viaţa unui bătrân onorabil, sâcâit de trânji, care mai întâi de toate are nevoie de linişte – şi de ce toate acestea? Fiindcă ţi s-a năzărit o neghiobie, după care alergi prin toate cotloanele! Înţelegi, înţelegi dumneata, în ce situaţie penibilă te afli? Iţi dai seama de acest lucru?

  — Stimabile, foarte bine! Îmi dau seama, dar dumneata n-ai dreptul…

  — Să taci din gură! Despre ce drept poate fi vorba aici? Pricepi că toate acestea pot avea un sfârşit tragic? Înţelegi că bătrânul, care-şi iubeşte soţia, şi-ar putea pierde minţile, văzân-du-te cum ai să apari târâş de sub pat? Dar nu! Dumneata nu eşti destoinic să dezlănţui o tragedie. Când vei ieşi de-a buşilea de sub pat, cred că oricine te va privi va izbucni în hohote de râs. Eu unul straşnic aş dori să te văd la lumina luminărilor: vei fi, desigur, foarte caraghios.

  _ Dar dumneata? Şi dumneata vei fi caraghios în aceeaşi postură. Şi eu aş vrea să te privesc.

  — Tocmai dumneata?

  — Tinere, porţi pesemne stigmatul imoralităţii!

  — Aha! Tocmai dumneata vorbeşti despre moralitate?! Şi de unde ştii datorită cărei împrejurări mă găsesc aici? Eu mă aflu aici din eroare. Am greşit un etaj. Dracu' ştie de ce mi s-a dat voie să intru. Pesemne doamna aştepta într-adevăr pe cineva (nu pe dumneata, se-nţelege de la sine). M-am ascuns sub pat când ţi-am auzit pasul prostesc şi când am văzut spaima doamnei. Iar pe deasupra se mai adăuga şi întunericul beznă. Şi ce scuză ar putea fi pentru dumneata? Dumneata, domnul meu, eşti un bătrân ridicol şi gelos. De ce nu ies eu de sub pat? Îţi închipui, poate, că mă tem să ies de aici? Nu, domnul meu, de mult aş fi ieşit, dar numai din compasiune pentru dumneata şed sub pat, Cum ai putea să rămâi aici fără ajutorul meu? Ai sta ca o buturugă în faţa lor, fiindcă ţi-ai pierde numaidecât capul…

  — Ba de loc! De ce aş sta ca o buturugă? De ce ai ales asemenea obiect? N-ai putut, tinere, să mă compari cu altăceva? De ce crezi c-o să-mi pierd capul? Nu, n-o să mi-l pierd.

  — O, Doamne, cum mai latră căţeluşul ăsta!

  — Ssst! Vai, într-adevăr… Asta-i din pricină că pălăvrăgeşti într-una. Nu vezi c-ai trezit căţeluşul? Alt necaz pe capul nostru!

  Într-adevăr, căţeluşa stăpânei, care dormise tot timpul pe o pernă într-un colţ, se trezi dintr-o dată, adulmecă miros de străin în casă şi, cu un lătrat răsunător, se năpusti sub pat.

  — O, Doamne! Ce căţel tâmpit! Şopti Ivan Andreevici. Are să ne dea de gol. Are să dea totul în vileag! Mare pacoste!

  — Dârdâi în aşa hal, încât asta se va întâmpla cu siguranţă!

  — Amie, Arnie, aici! O strigă stăpâna, ici, ici *!

  Dar căţeluşa n-o ascultă şi se năpusti de-a dreptul asupra lui Ivan Andreevici.

  — Ce-o mai fi şi asta, bombonico: Amişka latră într-una, zise bătrânelul. Pesemne mişună şoareci, ori s-o fi băgat acolo motanul. De aceea aud că strănută cineva, strănută mereu. Iar cotoiul e guturăit astăzi.

  — Stai liniştit! Şopti tânărul. Nu te mai vânzoli atâta! Poate o să se astâmpere.

  — Stimabile, stimabile, dă-mi drumul la mâini! De ce mă ţii?

  — Ssst! Taci din gură!

  — Să-mi fie cu iertare, tinere. Mă muşcă de nas. Vrei să rămân cârn?

  Urmă o vânzoleală şi Ivan Andreevici izbuti să-şi elibereze mâinile. Căţeluşa lătra cât O ţinea gura. Deodată, încetă s| mai latre şi schelălăi strident.

  — Vai! Ţipă doamna.

  * aici, aici ţfr.).

  — Căpcăunule! Ce faci? Şopti tânărul. Ne nenoroceşti pe amândoi! De ce ai înşfăcat-o? O, Dumnezeule! O strânge de gât! N-o sugruma! Dă-i drumul! Căpcăunule! Înseamnă că nu cunoşti inima femeii. Are să ne divulge pe amândoi dacă îi sugrumi căţelul.

  Dar Ivan Andreevici nu mai auzea nimic. Izbutise să captureze căţeluşa şi, într-un acces de autoapărare, o strânse de gât. Căţeluşa schelălăi jalnic şi îşi dădu duhul.

  — Suntem pierduţi! Şopti tânărul.

  — Amişka! Amişka! O strigă doamna. O, Dumnezeule! Oare ce fac ei cu Amişka mea? Amişka! Amişka! Ici! O, monştrii! Barbarii! Doamne, mi-i rău!

  — Ce s-a întâmplat? Ce anume? Exclamă bătrânelul, sărind ars din fotoliu. Ce-i cu tine, bombonico? Amişka, vin'aici! Amişka, Amişka, Amişka! Răcni bătrânelul, plesnind din degete, ţocăind din buze şi chemând-o pe Amişka de sub pat. Amişka! Ici! Ici! Nu-i admisibil s-o fi mâncat motanul. Trebuie să-i tragem, dragă, o mamă de bătaie. Hoţomanul ăsta de-o lună n-a mai fost bătut. Ce zici? Să mă sfătuiesc mâine cu Praskovia Zaharievna. Dar, o, Doamne! Ce-i cu tine? Te-ai îngălbenit ca ceara. Vai de mine! Săriţi, oameni buni, săriţi!

  Moşneguţul începu să alerge încoace şi încolo prin cameră.

  — Ticăloşii! Monştrii! Ţipă doamna, răsturnându-se pe sofa. - Cine? Cine? Anume care? Strigă bătrânul.

  — Acolo sunt nişte oameni străini! Sub pat! Vai, Doamne! Amişka! Amişka! Ce-au făcut cu tine?

  — Vai, Doamne, Dumnezeule! Ce fel de oameni? Amişka… Săriţi, oameni buni, veniţi aici 1 Cine-i acolo? Care-i acolo? Izbucni bătrânul, apucând luminarea şi aplecându-se sub pat. Care-i acolo? Săriţi, oameni buni…!

  Ivan Andreevici zăcea mai mult mort decât viu, lângă trupul neînsufleţit al Amişkăi. In schimb, tânărul urmărea orice mişcare a moşului. Deodată, bătrânul trecu de cealaltă parte, spre perete şi se aplecă. Într-o clipă, tânărul ţâşni de sub pat şi o luă la fugă, pe când soţul îşi căuta musafirii de cealaltă parte a patului conjugal.

  — Doamne, rosti în şoaptă doamna, aţintindu-şi privirile asupra tânărului. Cine eşti? Şi eu care credeam că…

  — Căpcăunul acela a rămas, şopti tânărul. El e vinovat de moartea Amişkăi.

  — Vai! Scoase un ţipăt doamna.

  Dar tânărul se şi mistuâse din cameră.

  — Aha!