să spun că eşti unchiul meu care şi-a tocat averea – ca să nu-şi închipuie bătrânul că eu sunt amantul nevestei lui.

  — Dar aşa ceva nu-i cu putinţă, tinere. E nefiresc să-ţi fiu unchi. Nimeni n-are să te creadă. N^ai să înşeli cu asta nici pe-un copilaş, şopti Ivan Andreevici în culmea deznădejdii.

  — Atunci, nu mai pălăvrăgi atâta, ci şezi smirna lungit pe podele. N-ai decât să mâi aici, iar mâine ai să ieşi cumva pe burtă la lumină. Nimeni n-are să te observe. Cine ar fi în stare saşi închipuie că, dacă a ieşit unul de sub pat, ar mai putea fi acolo şi altul. Chiar dacă ar fi hălăduit sub pat o duzină întreagă. De altfel, dumneata singur faci cât o duzină. Mişcă-te puţin sau zbughesc afară!

  — Scuzărmă, tinere. Dar ce-ar fi dacă m-ar apuca şi pe mine tuşea? Trebuie să prevedem totul!

  — Zât!

  — Ce-i asta? Parcă aud din nou o vânzoleală sus, rosti bă-trânelul care, între timp, apucase să aţipească.

  — Sus?

  — Auzi, tinere? Eu am să ies de aici.

  — Ei bine, aud!

  — Doamne, Dumnezeule, tinere, o să ies neapărat.

  — Ba eu n-o să ies. Mi-i totuna. Dacă mi s-au încurcat socotelile, mi abcdefghijklmnopqrstuvwxyzşţăîâ-i indiferent. Dar ştii ce presupunere am? Bănuiesc că dumneata eşti tocmai un soţ încornorat – asta-i!

  — Doamne, ce cinism! Cum este cu putinţă să presupui aşa ceva? De ce taman soţ… Eu nu-s însurat.

  — Cum, nu eşti însurat? Aş!

  — Poate că eu însumi sunt amant!

  — Halal amant!

  — Stimabile, stimate domn! Ei bine, am să-ţi istorisesc totul. Să ai însă înţelegere pentru deznădăjduirea mea. Nu-i vorba de mine; eu nu-s însurat. Sunt şi eu holtei, ca şi dumneata. In cauză e un amic al meu, prieten din copilărie… Iar eu sunt amantul… Îmi spune acesta: „Sunt un om nefericit… Eu, zice, îmi beau până-n fund cupa amărăciunilor: îmi tem nevasta”. Iar eu îi vorbesc rezonabil: „De ce o bănuieşti…?”. Dar văd că nu m-asculţi. Ascultă! Ascultă-mă! „Gelozia e ridicolă, zic, gelozia e un viţiul…” „Nu, zice, sunt un om nefericit. Eu, vorba ceea: cupa amărăciunilor, adicătelea, o tem.” „Tu, zic, mi-eşti prieten. Ai fost tovarăşul duioasei mele copilării. Împreună doar am cules florile plăcerilor, am adormit pe perina de puf a desfătărilor.” Doamne, nici nu mai ştiu ce spun. Iar dumneata, tinere, râzi de mine. Mă vei face să înnebunesc.

  — Ce să te mai fac? Că eşti nebun gata…!

  — Aşa, aşa. Prevedeam ce ai să spui, când am vorbit de nebunie. Râzi, tinere, râzi! Eram şi eu în floare la vremea mea, ademeneam şi eu… Ah, am să capăt o congestie cerebrală!

  — Ce să fie asta, bombonico? Mi se pare că strănută cineva la noi, psalmodie bătrânelul. Tu ai strănutat, bombonico?

  — O, Doamne sfinte! Rosti soţia.

  — Ssst! Se auzi de sub pat.

  — Pesemne ciocănesc cei de sus, observă soţia, speriindu-se, fiindcă, într-adevăr, se stâmi sub pat gălăgie.

  — Da, cei de sus! Rosti soţul. Cei de sus. Ţi-am spus că am întâlnit un craidon, ci-ha! Un craidon cu mustăcioară, ci-ha 1 Vai, Doamne, cum mă doare spinarea! Am întâlnit adineauri un craidon cu mustăcioară!

  — Cu mustăcioară! Doamne sfinte! Să ştii că-i vorba de dumneata, şopti Ivan Andreevici.

  — O, Ziditorule, ce feleşag de om mai eşti 1 Doar eu mă aflu aici, aici! Zac întins pe podele, alături de dumneata. Cum putea să mă fi întâlnit? Şi nu mă mai apuca cu mâinile de obraji 1

  — Sfinte Dumnezeule, îmi vine să leşin!

  Între timp, deasupra se auziră, într-adevăr, zgomote.

  — Oare ce să fie acolo? Şopti tânărul.

  — Stimate domn! Sunt înspăimântat, îngrozit! Vino-mi în ajutor.

  — Ssst 1

  — Într-adevăr, bombonico, se aude zgomot. E o adevărată hărmălaie sus şi încă deasupra donnitorului tău. Oare n-ar fi bine să trimit pe cineva după lămuriri?

  — Asta-i bună! Ce-ţi mai trece prin cap!

  — Bine, n-o să trimit. Dar azi eşti, ce-i drept, aşa de nervoasă!…

  — O, Doamne, du-te mai bine la culcare.

  — Liza! Tu nu mă iubeşti de loc.

  — Ah, te iubesc! Pentru numele lui Dumnezeu, sunt aşa de obosită!

  — Ei, haide, haide, am să plec.

  — Vai, nu, nu, nu pleca! Ţipă soţia. Ba nu, mai bine du-te, du-te!

  — Dar ce-i cu tine, de fapt? Ba du-te, ba nu pleca! Ci-ha! Drept să-ţi spun, de dormit… Ci-ha! La fetiţa lui Panafidin… Ci-ha! La fetiţa… Ci-ha! La fetiţa asta am văzut o păpuşă din Niiren-berg, ci-ha…!

  — Acuma de păpuşi îţi arde!

  — Ci-ha! Frumoasă păpuşă, ci-ha!

  — Îşi ia rămas bun, rosti tânărul; pleacă, iar noi vom lua-o din loc numaidecât. N-auzi? Bucură-te!

  — O, dă, Doamne! Dă, Doamne!

  — Asta să-ţi fie o lecţie bună…

  — Tinere, adică de ce să-mi fie mie lecţie? Pricep eu foarte bine… Dar dumneata eşti încă tânăr… Nu-mi poţi da lecţii.

  — Totuşi am să-ţi dau… Ia ascultă.

  — Dumnezeule mare! Îmi vine să strănut…!

  — Zât! Numai să îndrăzneşti!

  — Ce să mă ştiu eu face? Aici miroase urât a şoareci. Nu mai pot suporta. Scoate-mi din buzunar batista, pentru numele lui Dumnezeu! Nu-mi pot mişca nici un deget… O, Doamne, Doamne! Cu ce-am greşit pentru asemenea pedeapsă?

  — Poftim batista! Iar cât priveşte vina, am să-ţi spun numaidecât de ce ai fost pedepsit. Eşti gelos. Plecând de la Dumnezeu ştie ce fapte, alergi ca un nebun, dai buzna într-o locuinţă străină, produci dezordine…

  — Tinere, eu n-am produs nici o dezordine.

  — Taci din gură!

  — Tinere, n-ai dreptul să-<mi dai lecţii de moralitate; eu sunt mai moral decât dumneata.

  — Tacă-ţi gura!

  — O, Doamne! Doamne!

  — Provoci dezordine, sperii