— Dar, tinere, pune-te, mă rog, în pielea mea. Nici nu ştiu măcar alături de cine zac sub pat.

  — Dac-ai şti, ţi-ar fi mai bine, hai? De altfel pe mine nu mă interesează numele dumitale. Dar, apropo, cum te cheamă?

  — Nu-ţi spun! Ce nevoie ai de numele meu?… Mă interesează numai să-ţi lămuresc chipul prostesc în care…

  — Ssst! Iar vorbeşte bătrânul…

  — Zău, bombonico, parcă se aud nişte şoapte…

  — Da de unde… Pesemne ţi-ai vârât prost vata în urechi.

  — A, da… Cât despre vată… Nu ştii că aici, deasupra… Ci-ha, ci-ha! Deasupra noastră, ci-ha, ci-ha…!

  — Deasupra 1 şopti tânărul. Uf, drace I Iar eu credeam că aces-ta-i ultimul etaj. Suntem la etajul întâi?

  — Tinere, şopti tresărind Ivan Andreevici. Ce spui? Pentru Dumnezeu, de ce vă interesează împrejurarea asta? Şi eu mi-am închipuit că suntem la ultimul etaj. Doamne, Doamne 1 Oare mai există încă un etaj?

  — Zău că se foieşte cineva pe aici, spuse bătrânul, stăpânin-du-şi, în sfârşit, tuşea.

  — Ssst! Auzi? Şopti tânărul, aproape strivind amândouă mâi-nile lui Ivan Andreevici.

  — Stimabile, îmi violentezi mâinile. Dă-mi drumul!

  — Zât!

  Urmă o mică încăierare; apoi se făcu iarăşi tăcere.

  — Aşadar, mă întâlnesc cu o doamnă frumuşică… Începu bătrânul.

  — Cum frumuşică? Îl întrerupse soţia.

  — Uite aşa… Doar ţi-am spus mai înainte că m-am întâlnit pe scară cu o doamnă frumuşică, ori poate am uitat? Mi-a cam slăbit memoria. Nişte ceai de sunătoare… Ci-ha, ci-ha!

  — Ce?

  — Trebuie să beau ceai de sunătoare: cică ar face bine… Ci-ha, ci-ha, ci-ha! Ar face bine!

  — Dumneata l-ai întrerupt, rosti tânărul, scrâşnind iarăşi din dinţi.

  — Începuseşi să spui că ai întâlnit astăzi o doamnă frumuşică? Îl îndemnă soţia.

  — Hai?

  — Ai întâlnit una frumuşică?

  — Care anume?

  — Doar mata îmi spuneai.

  — Eu? Când? Da, ce spuneam eu…!

  — În sfârşit! Ce mumie! Ei şi? Şopti tânărul, încercând să-i îjnboldească telepatic pe bătrânul cel uituc.

  — Stimabile! Tremur tot de groază. Doamne, Dumnezeule! Ce-mi aud urechile? Ca şi ieri, exact ca şi ieri!

  — Ssst!

  — Da, da, da! Mi-am adus aminte. O ştrengăriţă fără pereche! Cu nişte ochişori… Purta o pălărioară albastră…

  — Pălărioară albastră 1 Vai, vai 1

  — Ea-i! Ea poartă pălărioară albastră… Doamne, Dumnezeule! Exclamă Ivan Andreevici.

  — Ea? Care ea? Şopti tânărul, strângând ca într-un cleşte mâinile lui Ivan Andreevici.

  — Ssst! Făcu la rându-i Ivan Andreevici. Vorbeşte bătrânul!

  — Ah, Doamne, Doamne!

  — Bine-bine, dar… de altfel, cine n-are pălărioară albastră! Ei şi?

  — O ştrengăriţă şi jumătate! Urmă bătrânul. Vine aici la nişte cunoscuţi. Îşi dă mereu ochii peste cap. Iar la aceia vin şi alţi cunoscuţi…

  — Uf, ce lucruri plicticoase! Îl întrerupse soţia. Mă rog, ce te interesează acestea?

  — Ei, bine, lasă, lasă! Nu te supăra! Psalmodie bătrânelul. N-am să-ţi mai povestesc, dacă nu doreşti. Dar parcă nu prea eşti în apele tale azi…

  — Dar dumneata cum ai nimerit aici? Îl întrebă tânărul pe Ivan Andreevici.

  — Vezi, vezi?! Acum te interesezi, iar înainte nici nu vroiai să auzi!

  — Haida de! In privinţa mea, mi-i totuna. N-ai decât să nu-mi spui, poftim! Ah, la dracu'! Ce poveste o mai fi şi asta?!

  — Tinere, nu te supăra… Nici nu ştiu ce vorbesc… Trăncănesc şi eu într-o doară… Vroiam să spun că tot ce se întâmplă aici, o fi având, desigur, un rost, la care participi şi dumneata. Dar cine eşti, tinere? Văd că eşti străin. Insă nu am habar cine eşti în realitate. Dumnezeule, nici nu ştiu ce vorbesc…!

  — Ehei, ia stai niţel, rogu-te! Îi tăie vorba tânărul, ca şi când ar fi avut ceva în vedere.

  — Am să-ţi povestesc totul, totul. Iţi închipui, poate, că n-am să-ţi povestesc, că am pică pe dumneata. Ei bine, nu! Ţine mâna mea, în semn că-ţi vorbesc din inimă. Am numai moralul scăzut, asta-i şi nimic mai mult. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, istoriseşte-mi totul de la început: cum ai ajuns aici? Cu ce ocazie? In ce mă priveşte pe mine, eu nu mă supăr, zău că nu mă supăr

  — Ai mâna mea drept dovadă. Numai că-i cam praf aici şi am murdărit-o niţeluş. Dar asta n-are nici o importanţă când este vorba de înalte sentimente.

  — Ei, mai lasă-mă cu mâna dumitale! Aici n-ai unde te învârti, iar el se bagă cu mâna lui!

  — Dar, stimabile, te porţi cu mine, parcă aş fi – iartă-mi expresia – un galoş vechi, rosti Ivan Andreevici cu o voce rugătoare, cuprins de o deznădejde potolită. Poartă-te cu mine mai cuviincios, barem niţeluş mai dulce şi îţi voi povesti totul. Ne-om împrieteni chiar. Sunt gata să te invit pentru prânz acasă la mine. Dar, drept să-ţi spun, nu-i îngăduit să zăcem aşa sub pat. Te înşeli, tinere! Nici nu-ţi dai seama…!

  — Când o fi întâlnit-o? Bolborosi tânărul, după toate aparenţele, extrem de emoţionat. Ea mă aşteaptă, poate, acum… Trebuie să ies neapărat de aici!

  — Ea? Care ea? Of, Doamne! Despre cine vorbeşti, tinere? Te gândeşti că acolo sus… O, Doamne sfinte! Doamne sfinte! De ce-s aşa de crunt pedepsit?

  Ivan Andreevici încercă să se întoarcă pe spate în semn de deznădejde.

  — Dar dumneata ce interes ai să ştii anume: cine-i ea? Uf, drace! Fie ce-o fi, trebuie să ies neapărat de aici…!

  — Stimabile, ce ţi-a venit? Dar cu mine, ou mine – nu te gândeşti ce are să se întâmple? Şopti Ivan Andreevici şi, într-o criză de disperare, înşfacă faldurii de la fracul vecinului său.

  — Ce-mi pasă de dumneata! N-ai decât să rămâi singur. Iar dacă nu vrei, atunci am