— Stimabile! Dacă n-ai să te dai puţin la o parte, am să capăt o congestie cerebrală. Dumneata vei fi răspunzător de moartea mea. Te „asigur… Sunt un om onorabil, părinte de familie. Nu pot să rămân în asemenea situaţie!

  — Singur te-ai băgat în asemenea situaţie. Ei, hai, apropie-te! Iţi fac un pic de loc. Mai mult – imposibil!

  — Tinere domn, stimabile! Văd că mă înşelasem în privinţa dumitale, rosti Ivan Andreevici într-un elan de recunoştinţă pentru cedarea unui locşor, ca să-şi poată întinde mâinile şi picioarele amorţite. Îmi dau seama de dificultatea strâmtorării dumitale. Dar ce-i de făcut? Văd că ai o părere proastă despre mine. Permite-mi să mă reabilitez în ochii dumitale; dă-mi voie să-ţi spun cine sunt şi te încredinţez că am venit aici împotriva voinţei mele. N-am venit aici pentru ceea ce crezi dumneata… Sunt în culmea groazei.

  — N-are să-ţi tacă gura odată? Nu-nţelegi că dacă ne-o auzi, va fi rău de noi? Ssst! A început să vorbească. Într-adevăr, tuşea parcă îl mai lăsase pe bătrân.

  — Şi cum îţi spuneam, bombonico, hârâi bătrânul pe un ton foarte plângăreţ, uite aşa, bombonico, ei-ha! Vai! Mare pacoste! Iar Fedosei Ivanovici mă îndemna: Mai bine ai încerca să bei ceai de coada-şoricelului. Auzi, bombonico?

  — Aud, dragă.

  — Şi aşa mă povăţuieşte: încearcă să bei, zice, ceai de coada-şoricelului. Iar eu îi răspund: Mi-am luat şi sânge cu lipitori. Dar el nu se lasă: Nu, Alexandr Demianovici, e mai bună coada-şoricelului, că te şi descuie, pe cuvântul meu… Ci-ha! Of, Doamne sfinte! Tu ce zici, bombonico? Ci-ha! Ah, Ziditorule! Ci-ha! O fi mai bună coada-şoricelului, ce sici? Ci-ha, ci-ha, ci-ha! Ah, ci-ha.

  — Cred că n-ar fi rău să încercăm şi leacul ăsta, răspunsa consoarta.

  — Da-da, n-ar fi rău! Pesemne dumneata, zice, ai oftică, ci-ha, ci-ha! Iar eu îi spun: am podagră şi iritaţie la stomac, ci-ha, ci-ha! Dânsul o întoarce: poate ai pe deasupra şi oftică. Tu ce crezi? Ci-ha, ci-ha! Ce zici, bombonico, să fie oftică?

  — Of, Doamne, sfinte, ce tot îndrugi mata?

  — Hm, oftică. Da tu, bombonico, mai bine te-ai dezbrăca şi te-ai culca, ci-ha, ci-ha! Că peste mine, ci-ha, a dat azi şi un guturai.

  — Uf! Făcu Ivan Andreevici. Pentru numele lui Dumnezeu, dă-te oleacă mai încolo.

  — Zău că mă şi mir ce-i cu dumneata. Nu poţi şedea liniştit nici un moment, hai?

  — Tinere, văd că eşti îndârjit împotriva mea. Veşnic vrei să mă jigneşti. Înţeleg asta prea bine. Pesemne eşti amantul doamnei acesteia.

  — Tacă-ţi gura!

  — Ba n-am să tac! Nu-ţi dau voie să comanzi aici. A-ha, desigur, eşti amantul! Dacă au să ne descopere, eu n-am nici o vină, eu nu ştiu nimic nici ou spatele.

  — Dacă n-ai să taci, rosti tânărul scrâşnind din dinţi, am să spun că dumneata m-ai adus aici. O să adaug că eşti unchiul meu, care şi-a tocat averea. Atunci nimeni n-are să creadă, cel puţin, că eu sunt amantul acestei doamne.

  — Stimabile! Dumneata îţi baţi joc de mine. Mă scoţi din răbdări.

  — Zât! Altfel am să te forţez să taci! Dumneata îmi porţi ghinion! Ia spune-mi: ce mi-a trebuit să te afli aici? Dacă n-ai fi venit, eu aş fi rămas aici până în ziuă, cum o fi dat Dumnezeu şi pe urmă aş fi ieşit la lumină.

  — Dar eu nu pot să zac sub pat până dimineaţa, sunt doar om rezonabil. Eu, vezi bine, am relaţii… Ce crezi? Nu cumva are să mâie aici?

  — Cine?

  — Ei, bătrânul ăsta…

  — Bineînţeles! Doar nu toţi soţii sunt de teapa dumitale. Unii mai dorm şi pe-acasă.

  — Stimabile, stimabile! Esclamă Ivan Andreevici, îngheţând de spaimă. Poţi fi sigur că şi eu tot acasă dorm. Asta-i pentru prima oară. Dar… O, Doamne! Văd că mă cunoşti. Tinere, cine eşti?

  Spune-mi imediat numele dumitale, te implor din prietenie dezinteresată: cum te cheamă?

  — Ia ascultă! Vrei să trec la represalii?

  — Dar dă-mi voie, permite-mi să-ţi povestesc, stimabile; Iasă-mă să-ţi explic pătărania asta dezagreabilă…

  — Nu ascult nici un fel de explicaţii, nu vreau să ştiu nimic. Tacă-ţi gura, ori…

  — Totuşi, nu pot…

  Sub pat se încinse o mică încăierare şi Ivan Andreevici tăcu.

  — Bombonico, parcă se aud nişte motani şoşotind?

  — Ce motani? Ce ţi se mai năzare…

  Pesemne soţia nu găsea subiect de vorbă cu bărbatul său. Fusese atât de uluită, încât nu-şi mai putuse veni în fire. Acum tresări şi-şi ciuli urechile. ^ – Despre oe motani vorbeşti?

  — Despre motani ca toţi motanii, bombonico! Mai deunăzi, intru în casă, motanul sade în birou şi toarce…; sfâr, sfâr, sfâr. Ii spun: Ce-i cu tine, pisoiule? Iar el din nou…: sfâr, sfâr, sfâr. Ca şi cum mi abcdefghijklmnopqrstuvwxyzşţăîâ-ar şopti ceva. Stau şi mă gândesc: aoleu, sfinţilor părinţi! Oare nu-mi şopteşte despre moarte?

  — Ce bazaconii vorbeşti azi! Cum nu ţi-i ruşine!

  — Ei, nu-i nimic, nu te supăra, bombonico! Văd că te îndurerează gândul c-o să mor. Nu fi supărată! Vorbesc şi eu aşa, într-o doară. Tu, bombonioo, mai bine te-ai dezbrăca şi te-ai culca; iar eu aş rămâne aici până t-ei fi culcat.

  — Pentru numele lui Dumnezeu, destul! După…

  — Zău, nu te supăra, nu fi supărată! Numai că, pe legea mea, parcă ar umbla şoarecii pe aici.

  — Alta! Când motani, când şoareci… Drept să-ţi spun, nici nu ştiu ce se petrece cu dumneata.

  — Lasă, lasă, eu… Numai aşa… Ci-ha, ci-ha! N-am nimic, ci-ha, ci-ha, ci-ha, ci-ha, ci-ha! Uf, Doamne, Doamne! Ci-ha!

  — Nu vezi, domnule, atâta te vânzoleşti, că a auzit şi el, şopti tânărul.'

  — Dacă ai şti ce se petrece cu mine! Îmi curge sânge din nas.