— Dumnezeule! E soţul meu 1 exclamă doamna, plesnindu-şi palmele şi făcându-se mai albă decât capotul său.

  Ivan Andreevici îşi dădu seama de realitate: nu nimerise la ţel, avusese o ieşire prostească, copilăroasă, nu-şi cumpănise îndestul demersul şi nu şovăise îndeajuns pe scară. Dar ce era de făcut! Uşa se şi deschise, iar soţul (judecând după paşii săi apăsaţi) dădea să intre în cameră… Nu ştiu drept cine se socotea Ivan Andreevici în clipa aceea! Nu înţeleg ce l-a împiedecat să iasă de-a dreptul în întâmpinarea soţului şi să declare că nimerise într-o încurcătură, recunoscându-şi comportarea într-adevăr necuviincioasă, dar fără voie, cerându-şi iertare şi luându-şi tălpăşiţa.

  S21

  Această plecare ar fi fost, bineînţeles, lipsită de cine ştie ce onoare şi de glorie, însă ar fi fost cel puţin cinstită şi francă.

  Dar nu se întâmplă aşa. Ivan Andreevici se purtă din nou ca un băieţandru, ca şi când s-ar fi socotit un Don Juan sau un craidon! Se ascunse la început după perdelele de lângă pat; iar după aceea, simţindu-se descurajat cu totul, se lăsă pe podea şi se vârî fără noimă sub pat. Spaima acţiona asupră-i mai puternic decât raţiunea. Ivan Andreevici, fiind el însuşi un soţ ofensat, sau care, cel puţin, se socotea în sine ca atare – nu putea suporta întâlnirea cu alt soţ, temându-se, poate, să nu-l jignească prin propria-i prezenţă. Oricum ar fi, el se trezi sub pat fără să-şi dea seama cum devenise cazul. Dar mai surprinzător decât orice fu faptul că doamna nu făcu nici un gest de opunere. Nici nu ţipă când văzu un domn în vârstă, extraordinar de straniu, căutând adăpost în dormitorul sau. Fusese atât de înspăimântată, de bună seamă, încât – după toate probabilităţile – îşi pierduse graiul.

  Soţul intră, oftând şi gâfâind; dădu nevestei sale: „bună seara!” cu glas cântător, bătrâneşte şi se răsturnă în fotoliu ca şi cum ar fi adus în spate o sarcină de lemne. Răsună o tuse surda şi prelungă. Ivan Andreevici, care se prefăcuse din tigru furios în mieluşel, înfricoşat şi cuminte ca un şoricuţ la botul motanului, de abia îndrăznea să răsufle de spaimă – deşi ar fi putut şti, din proprie experienţă, că nu toţi soţii jigniţi sunt primejdioşi. Dar asta nu-i veni în minte, fie din lipsa imaginaţiei, fie datorită cine ştie cărei crize lăuntrice. Începu să se cuibărească sub pat cu grijă, încetişor, pe pipăite – ca să se poată întinde barem mai comod. Dar mare-i fu mirarea când simţi, bâjbâind, un obiect care – spre imensa lui uimire – se mişcă de asemeni şi, la rându-i, îl apucă de mână I Sub pat se afla o altă fiinţă omenească…

  — Cine eşti? Şopti Ivan Andreevici.

  — Ei, chiar am să mă şi grăbesc a-ţi spune cine-s! Răspunse în şoaptă chisnovatul necunoscut. Şezi acolo şi taci din gură, dacă ai păţit-o!

  — Totuşi…

  — Zât!

  Bărbatul străin de sub pat (unde abia era loc pentru unul), strânse în pumn mâna lui Ivan Andreevici cu atâta putere, încât acesta era cât pe ce să ţipe de durere.

  — Stimabile…

  — Ssst!

  Jfj – Nu mă mai strânge aşa, că ţip…

  — Ian să te văd ţipând! Hai, încearcă!

  Ivan Andreevici roşi de ruşine. Necunoscutul era aspru şi furios. Poate că domnul acesta suferise adesea rigorile sorţii şi nu numai o dată se aflase la strâmtoare. Ivan Andreevici însă era novice şi se sufoca la înghesuială. Sângele îi năvăli la cap. Totuşi n-avea ce face. Se văzu nevoit să rămână întins pe podele. Ivan Andreevici se supuse sorţii şi tăcu din gură.

  — Eu, bombonico, începu soţul, eu, bombonico, am fost la Pavel Ivanâci. Ne-am pus la jucat preferans şi aşa, ci-ha, ci-ha, ci-ha (se porni pe-o tuse rebelă) aşa… Ci-ha! Aşa m-a apucat spina… Ci-ha! Dă-o dracului… Ci-ha, ci-ha, ci-ha…!

  Bătrânelul se înecă în tuşea lui.

  — Spinarea… Rosti, în sfârşit, cu lacrimi în ochi; spinarea a început să mă doară… pe urmă blestemaţii de trânji. Nu pot nici să stau în picioare, nici să şed jos… Nici jos! Ci-ha, ci-ha, ci-ha…!

  Tuşea care-l apucase era parcă sortită să dăinuiască mai îndelungată vreme decât însuşi bătrânelul, posesorul acestei afecţiuni. Moşneguţul mormăia ceva printre chintele de tuse, dar nu se putea desluşi absolut nimic.

  — Stimabile, pentru numele lui Dumnezeu, daţi-vă puţin mai încolo! Şopti nefericitul Ivan Andreevici.

  — Încotro dispuneţi? Nu-i loc.

  — Totuşi vă rog să conveniţi că mi-i imposibil să rămân aşa. Pe lângă asta, mă aflu pentru prima oară în viaţă într-o atare situaţie neplăcută.

  — Iar eu într-o societate atât de neplăcută. fi – Totuşi, tinere domn…

  A – Taci din gură!

  — Să tac? Totuşi, tinere, te porţi extrem de nepoliticos… Dacă nu mă înşel, eşti încă foarte june; sunt ceva mai în vârstă decât dumneata.

  — Tacă-ţi gura!

  — Stimabile! Te întreci cu gluma! Nici nu ştii ou cine ai de-a face!

  — Cu un domn de sub pat…

  — Pe mine m-a adus aici o surpriză, o greşeală; iar pe dum-şeata, dacă nu mă înşel, imoralitatea.!

  — Tocmai aici te şi înşeli.

  — Stimabile! Sunt mai în vârstă decât dumneata, eu îţi spun…

  — Onorate domn! Trebuie să ştii că aici amândoi suntem egali. Te rog să nu-ţi mai bagi mâna în nasul meu!

  — Stimabile! Nu disting nimic. Scuză-mă, n-am loc.

  — De ce eşti aşa de gras!

  — O, Doamne! Niciodată nu m-am aflat într-o situaţie atât de înjositoare.

  — Ce-i drept, nu-i păcat. Mai jos nici nu se poate şedea.

  — Stimabile, stimabile! Eu habar n-am cine eşti dumneata, nici nu-mi dau seama cum s-au întâmplat lucrurile. Dar eu mă găsesc aici dintr-o eroare. Eu nu-s ceea ce îţi închipui dumneata…

  — Drept să-ţi spun, nu mi-aş închipui nimic