Ivan Andreevici înlemnise pe scaun, cum se spune, mai mult mort decât viu… Era sigur că păţania lui fusese observată de jur împrejur, deşi între timp începuse o forfo-teală în toată sala, care chema cântăreaţa la rampă. Şedea în fotoliu atât de ruşinat, aşa de tare roşise la faţă, neîndrăznind să ridice ochii din pământ, ca şi cum i s-ar fi întâmplat o neaşteptată neplăcere sau vreo neînţelegere într-o societate distinsă şi numeroasă, în sfârşit, se hotărî să-şi înalţe privirile.

  — Au cântat plăcut! Rosti el, adresându-se unui tânăr spilcuit care avea loc în stânga lui.

  Fantele, care era în culmea entuziasmului, bătea din palme, dar mai ou seamă tropăia din picioare, aruncă asupra lui Ivan Andreevici o căutătură fugară şi distrată; apoi, făcând imediat o pâlnie din amândouă mâinile la gură, ca să se audă mai bine, strigă numele cântăreţei. Ivan Andreevici, care nu auzise încă niciodată o voce atât de puternică, rămase încântat. „N-a observat nimic 1” îşi zise şi se întoarse spre cei dindărăt. Domnul cel gras, care şedea în dosul său, se sculase, la rându-i, stând cu spatele spre Ivan Andreevici şi se uita la loji cu lomionul. „E bine şi din partea asta!” se gândi Ivan Andreevici. Se înţelege de la sine că cei din faţă nu putură vedea nimic. Se uită sfios, cu coada ochiului, dar cu o îmbucurătoare rază de speranţă spre loja de la parter, în dreptul căreia se afla fotoliul său şi se cutremură de-o senzaţie foarte dezagreabilă. Acolo şedea o doamnă splendidă care, aco-perindu-şi gura cu batista şi răsturnându-se pe speteaza fotoliului, râdea cu hohote, ca apucată.

  * Predestinat (fi.).

  — Uf şi femeile astea! Şopti Ivan Andreevici şi se năpusti spre ieşire, călcând pe picioarele spectatorilor. (

  Acum propun cititorilor să hotărască ei înşişi. Îi rog să fie arbitri în procesul dintre mine şi Ivan Andreevioi. Avea el dreptate oare să procedeze astfel în momentul acela? După oum se ştie, un mare teatru are patru ranguri de loji, ba chiar şi cel de-al cincilea – galeria. Atunci, de ce să presupui neapărat că bileţelul căzuse toomai dântr-o lojă şi anume: din cea cu pricina şi nu din altă lojă – de pildă, de la galerie, unde de asemeni se află femei. Dar pasiunea este exclusivistă, iar gelozia este pasiunea cea mai exclusivistă de pe lume.

  Ivan Andreevici dădu buzna în foaier, se aşeză lângă o lampă, rupse sigiliul şi citi: „Astăzi, imediat după spectacol, pe strada G., colţ cu stradela X., în casa K., la etajul al doilea, pe dreapta scării. Intrarea prin uşa principală. Vino acolo, sans faute *, pentru numele lui Dumnezeu!”

  Ivan Andreevici nu recunoscu scrisul, dar nu încăpea nici o îndoială: se fixa o întâlnire. „S-o surprind, să pun mâna pe ea asupra faptului şi să tai răul de la rădăcină!” – acesta fu primul gând al lui Ivan Andreevici. Îi veni în minte să dea totul pe faţă chiar acum, aici, pe loc. Dar cum să procedeze? Ivan Andreevici se urcă în goană până la lojile de rangul al doilea, dar se întoarse în mod rezonabil. Hotărât lucru: nu ştia încotro să se repeadă. Neavând x; e face, alergă în partea opusă şi, prin uşa deschisă a unei loji străine, privi spre rangul dimpotrivă. Aşa, aşa! În cele cinci ranguri de loji suprapuse din faţă, şedeau doamne şi domni – numai tineret. Scrisorica putea să cadă de la orice lojă din cele cinci ranguri, căci Ivan Andreevici bănuia absolut toate lojile de conspiraţie contra lui. Dar nici un fapt evident, nimic care să-l aducă la realitate!

  În tot timpul actului al doilea, alergă pe toate culoarele, dar nicăieri nu-şi găsi liniştea sufletească. Se duse şi la casa teatrului, în speranţa de a afla numele persoanelor care ocupau lojile celor tuspatru ranguri, dar casa era închisă. In sfârşit, izbucniră aclamaţii şi aplauze frenetice. Spectacolul se terminase. Începură chemările la rampă. Tunau mai ou seamă două voci de la galerie: capii celor două tabere. Dar nu de dânşii îi ardea lui Ivan Andreevici, căruia îi şi fulgerase prin minte un gând cu privire la comportarea

  ♦ Negreşit (fr.).

  Sa în viitor. Îmbrăca scurta de blana şi porni într-un suflet în strada G., ca să zăpsească, să prindă şi să dea în vileag totul, într-un cuvânt, să procedeze ceva mai energic decât în ziua precedentă. Găsi repede casa şi, când dădu să intre pe uşa principală, i se strecură pe dinainte silueta unui filfizon îmbrăcat în palton, care îl întrecu şi o luă la goană pe scară spre etajul al doilea. Lui Ivan Andreevici i se păru că era acelaşi tânăr sclivisit, deşi nici atunci nu izbutise să-i distingă figura. Inima îi zvâcni. Fantele însă i-o luă înainte cu două paliere de scară. Auzi în cele din urmă cum se deschise o uşă de la etajul doi fără să se fi sunat, gazda fiind parcă în aşteptarea musafirului. Tânărul se şi furişă în apartament. Ivan Andreevici ajunse la etajul al doilea, când încă nu apucase să se închidă uşa. Vru să stea puţin în faţa uşii pentru a-şi cumpăni bine demersul, să şovăie un pic, urmând oa după aceea să ia hotărârea definitivă. Dar în aceeaşi clipă răsună la intrarea principală hârşcâitul roţilor unui cupeu, uşa din faţă se deschise cu zgomot şi cineva, cu paşi grei, gâfâind şi tuşind, îşi începu urcuşul la etajul de sus. Ivan Andreevici nu se mai putu stăpâni, deschise uşa şi se trezi într-un apartament, cu aerul solemn al unui soţ ofensat.

  În întâmpinarea lui sări jupâneasa, foarte emoţionată; apoi apăru un servitor. Dar nici o forţă din lume nu-l mai putu opri pe Ivan Andreevici. Dădu năvală oa un vifor în odăi şi, după ce străbătu două camere întunecoase, se trezi deodată în dormitor, faţă în faţă cu o doamnă, tânără şi splendidă, care tremura ca varga de spaimă, privindu-l cu adevărată groază, fără să-şi dea seama ce se petrecea în juru-i. În aceeaşi clipă, răsunară paşi grei în