+ Patimă nebună (it.).

  O năvalnică izbucnire juvenilă în sala teatrului chiar din partea unui bătrân cărunt, deşi – în treacăt fie zis – nu cărunt de tot… om aşa, cam de vreo cincizeci de ani, cam pleşuv şi în genere respectabil ca înfăţişare, plasatorul îşi aduse aminte fără voie de superbele cuvinte ale lui Hamlet, prinţul danez: „Când bătrâneţea freamătă năprasnic, Ce-nseamnă tinereţea?”

 Şi - după cum am spus mai înainte – se uită chiorâş la buzunarul lateral al fracului, nădăjduind să zărească un pumnal. Dar acolo era numai portofelul şi nimic mai mult.

  Intrând ca o furtună în teatru, Ivan Andreevici făcu într-o clipă, cu privirea, ocolul tuturor lojilor de rangul al doilea şi – grozăvie! Inima i se opri într-o zvâcnire: ea era acolo! Şedea într-o lojă. Tot acolo se afla şi generalul Poloviţân, împreună cu soţia şi cu cumnata lui, precum şi aghiotantul său, un tânăr extrem de abil. De asemenea se găsea cu ei şi un civil oarecare… Ivan Andreevici îşi încorda atenţia la maximum, îşi ascuţi vederea, dar • – catastrofă! Civilul se ascunsese mişeleşte la spatele aghiotantului şi rămase în negura anonimatului.

  Ea era aici, deşi spusese că va fi cu totul în altă parte!

  Tocmai această duplicitate care, de la o vreme, se manifesta la fiecare pas al Glafirei Petrovna, îl distrugea pe Ivan Andreevici. Iar tânărul acela în haine civile îl făcu să ajungă la culmea disperării. Se lăsă în fotoliu zdrobit de-a binelea. Oare de ce? Cazul era foarte simplu…

  Trebuie să menţionăm că fotoliul lui Ivan Andreevici se afla drept lângă lojile de la parter şi, afară de asta, loja trădătoare de rangul al doilea se afla chiar deasupra fotoliului său – aşa că, spre imensa lui nemulţumire, nu putea să vadă absolut nimic din ceea ce se petrecea deasupra lui. De aceea se înfurie şi începu să fiarbă ca un samovar.

  Actul întâi, în întregime, trecu neobservat pentru dânsul, care nu auzi, adică, nici o notă. Avantajul muzicii ar consta, după unii, în faptul că impresiile muzicale se pot pune de acord cu orice fel de simţăminte. Omul vesel va găsi în sunete bucurie, iar cel mo-horit – tristeţe… In urechile lui Ivan Andreevici vuia o adevărată furtună. Iar drept culme a necazului său, răsunau voci atât de puternice de la spate, din faţă, de pe de lături, încât Ivan Andreevici îşi ieşi din fire, în sfârşit se încheie actul întâi. Dar în clipa când se lăsă cortina, eroul nostru avu o aventură aşa de extraordinară, că nici o pană n-ar fi în stare s-o descrie.

  Se întâmplă uneori să cadă câte un program din lojile rangurilor de sus. Când se joacă o piesă plictisitoare, iar spectatorii cască de urât, lucrul acesta ia pentru dânşii proporţiile unui adevărat eveniment. Cu un deosebit interes ei urmăresc zborul hârtioarei extrem de subţirele, privind-o cum pică de la rangul superior şi găsesc o plăcere a-i însoţi călătoria în zigzaguri până la fotoliile de la parter, unde ea se aşază neapărat pe capul ouiva cu totul nepregătit pentru asemenea întâmplare. Într-adevăr, este foarte interesant să te uiţi cum se fâstâceşte persoana cu pricina (căci trebuie să se fâstâcească, fără doar şi poate). Pe mine mă înspăi-măntă totdeauna binoclurile doamnelor, aşezate pe bordura lojilor. Am impresia că au să cadă din moment în moment pe capul cuiva, care nu se aşteaptă de loc la o astfel de întâmplare. Dar îmi dau seama că n-ar fi locul să fac asemenea observaţie tragică şi de aceea o las pe seama foiletoanelor din gazetele care ne apără împotriva înşelătoriilor, a relei-credinţe şi a gândacilor (dacă-i aveţi prin casa), recomandând pe celebrul domn Principe, teribilul inamic şi adversar al tuturor gândacilor din lume, nu numai ruseşti, ci şi străini, cum sunt, de pildă, „şvabii” şi alţii.

  Dar ceea ce s-a întâmplat cu Ivan Andreevici n-a mai fost descris nicăieri până acum. Căzu din zbor pe capul său – destul de pleşuv, cum v-am mai spus – nu un program. Recunosc că am chiar mustrări de conştiinţă spunând ce i se lăsă pe cap, fiindcă e într-adevăr cam ruşinos să afirmi că pe capul respectabil şi dezgolit, adică lipsit în parte de păr, al gelosului şi iritatului Ivan Andreevici – a căzut din văzduh un obiect atât de imoral, de pildă, ca un bileţel de amor, intens parfumat. Bietul Ivan Andreevici, cu totul nepregătit pentru acest caz neprevăzut şi infam, se cutremură ca şi cum ar fi prins pe capul său un şoarece sau vreo fiară sălbatică.

  În privinţa caracterului amoros al bileţelului nu putea fi nici o îndoială. Era scris pe o hârtie foarte parfumată, exact cum se scriu bileţelele în roman şi îndoit într-un format suspect de mic pentru a putea fi ascuns într-o mănuşă de damă. Căzuse pesemne din întâmplare în timpul transmiterii. Ceruse probabil cineva programul, iar bileţelul fusese introdus cu dibăcie înlăuntru şi era pe cale de a fi predat în mâini sigure. Dar în clipa următoare, poate un ghiont din nebăgare de seamă al aghiotantului, care se scuză cu o extremă abilitate de stângăoia sa – şi bileţelul lunecă mânuţa care tremura de tulburare; iar tânărul civil, care-şi întinse între timp mâna nerăbdătoare, căpătă tam-nesam, în loc de scrisorică, numai programul – cu care nu mai ştiu ce să facă. A fost o întâmplare neplăcută, stranie – acesta-i purul adevăr. Dar pentru Ivan Andreevici, trebuie să conveniţi, cazul acesta a fost >încă şi mai displăcut.

  — Predestina *, şopti el scăldat de-o sudoare rece, strângând bileţelul în amândouă mâinile, predestina! Glonţul îl va nimici pe vinovat! Îi fulgeră prin minte. Ba nu, nu aşa! Ce-s eu de vină? Mai ales că mai este o vorbă: se găseşte totdeauna câte un ţap ispăşitor…

  Dar puţine gânduri pot trece printr-un cap buimăcit de o întâmplare atât de neaşteptată?!