Un bărbat şi o femeie trecură pe lângă tânăr, care avu o strân-gere de inimă. Se auzi un glas cunoscut de femeie; apoi hârâi o voce răguşită de bărbat, cu totul necunoscută.

  — Nu-i nimic, voi da poruncă să tragă sania la scară, rosti vocea răguşită.

  —; ^h, aşa? Foarte bine, de acord! Dă poruncă…

  — Este acolo, mă întorc îndată. Doamna rămase singură.

  — Glafira! Cum? Ţi-ai călcat jurămintele? Răcni tânărul, apu-când-o de mână pe doamnă.

  — Vai, cine-i? Dumneata eşti, Tvorogov? Dumnezeule! Ce faci aici?

  — Cu cine-ai fost aici?

  — Dar ăsta-i soţul meu! Hai, pleacă, pleacă imediat! Are să iasă acuşi de acolo… de la familia Poloviţân. Pleacă, pentru numele lui Dumnezeu, pleacă!

  — Poloviţân s^a mutat de aici de trei săptămâni. Ştiu tot! • – Vai! Şi doamna dădu buzna spre ieşire. Tânărul o ajunse din urmă.

  — Cine ţi-a spus? Îl întrebă ea.

  — Chiar soţul dumneavoastră, doamnă, Ivan Andreici. E aici, ^înaintea dumneavoastră, doamnă…

  Ivan Andreici se afla într-adevăr în faţa uşii de la intrare.

  — A, dumneata-mi erai? Exclamă domnul în blană de raton.

  — Ah! Cest vous *? Izbucni Glafira Petrovna, năpustindu-se spre dânsul cu o sinceră bucurie. Vai, Doamne, să vezi ce mi s-a întâmplat! Am fost la familia Poloviţân. Închipuie-ţi… Ştii că ei locuiesc acum lângă podul Izmailovski… Doar ţi-am spus, mai ţii minte? Am luat de acolo o sanie. Caii s-au speriat, au luat-o la goană, au sfărâmat sania, iar pe mine m-au răsturnat la vreo sută de paşi de aici; birjarul a fost arestat, iar eu de groază îmi pierdusem minţile. Noroc de monsieur Tvorogov…

  — Cum?

  Monsieur Tvorogov semăna mai degrabă cu o stană de piatră decât cu monsieur Tvorogov.

  — Monsieur Tvorogov m-a văzut aici şi s-a oferit să mă conducă. Dar acuma, cum te afli dumneata de faţă, nu pot decât să-ţi exprim călduroase mulţumiri, Ivan Ilici…

  * Dumneata erai? (Fr.)

  Doamna întinse mâna lui Ivan Ilici, care înlemnise de surprindere şi mai mult îi ciupi mâna decât i-o strânse.

  — Monsieur Tvorogov e o cunoştinţă de-a mea. Am avut plăcerea să ne vedem la un bal, la familia Skorlupov. Parcă ţi-am povestit, nu? Cum de ai uitat, Coco?

  — Ah, da, desigur! Cum să nu! Îmi aduc aminte! Zise domnul în blană de raton, supranumit Coco. Îmi pare foarte, foarte bine de cunoştinţă – şi strânse cu efuziune mâna domnului Tvorogov.

  — Cu cine stai de vorbă? Ce înseamnă asta? Eu stau şi te aştept… Răsună o voce răguşită.

  În faţa acestui grup de persoane se arătă un domn lung cât o prăjină care îşi scoase lomionul şi îl privi atent pe domnul în blană de raton.

  — Ah, monsieur Bobâniţân! Ciripi doamna. De unde veniţi? Ce întâlnire neaşteptată! Închipuiţi-vă, m-a răsturnat sania cu puţin mai înainte… Dar iată-l şi pe soţul meu! Jean! Monsieui Bobâniţân, ştii, de la balul Karpovilor…

  — O, îmi pare foarte, foarte bine!… Dar, draga mea, aduc un cupeu, numaidecât!

  — Adă, Jean, adă! Nu mai pot de spaimă. Tremur toată. Mă ia cu un fel de leşin… Pe diseară, la balul mascat, îi şopti lui Tvorogov… Rămâneţi cu bine, domnule Bobâniţân, rămâneţi cu bine! Ne vom întâlni, probabil, mâine, la balul dat de familia Karpov…

  — Nu-nu, scuzaţi, dar mâine n-o să pot. Mâine, vorba ceea, dacă azi n-a prea fost… Domnul Bobâniţân mai mormăi ceva printre dinţi, bătu zgomotos din călcâiele cizmelor, se urcă în sania lui şi plecă.

  Cupeul trase la scară. Doamna luă loc. Domnul în blană de raton se opri un moment. Parcă nu era capabil să facă vreo mişcare şi numai îl privea fără noimă pe domnul cel tânăr. Iar acesta zâmbi tâmp.

  — Nici nu ştiu cum…

  — Scuzaţi-mă, sunt foarte bucuros de cunoştinţă, îi tăie vorba domnul cel tânăr, înclinându-se pătruns de curiozitate şi de oarecare teamă.

  — Sunt şi eu cât se poate de bucuros…

  — Mi se pare că v-a căzut un galoş din picior…

  — Mie? A, da! Mulţumesc, mulţumesc… Tot vroiam să-mi cumpăr o pereche, de cauciuc…

  — În galoşii de cauciuc cam asudă piciorul, rosti domnul cel tânăr cu o nemărginită bunăvoinţă, după toate aparenţele.

  — Jean! Mai ai mult?

  — Într-adevăr, asudă… Numaidecât, puişorule, numaidecât! Am o discuţie interesantă! Tocmai, cum aţi binevoit a observa, asudă piciorul… De altfel, scuzaţi-mă, eu…

  — Vai de mine!

  — Bucuros de cunoştinţă, foarte bucuros…

  Domnul în şubă de raton se urcă şi el în cupeul care porni imediat. Tânărul rămase îndelung pe loc, petrecând careta cu ochii plini de uimire.

 II.

  Chiar în seara următoare se dădea un spectacol la opera italiană. Ivan Andreevici năvăli în sală ca o bombă. Niciodată nu se remarcase la dânsul până atunci asemenea jur ore *, asemenea pasiune pentru muzică. Se ştia cel puţin, cu ceilitudine, că Ivan Andreevici era mare amator să tragă un puişor ce somn de vreo oră sau două la opera italiană. Se şi pronunţase în câteva rânduri că la operă e plăcut şi chiar dulce somnul. „Până şi primadona, spunea el amicilor, miaună – ca o pisicuţă albişoară – un cân-ticel de leagăn.”

  Dar -aceste aprecieri fuseseră făcute de dânsul mai demult, încă în timpul stagiunii trecute. Acum însă, vai! Ivan Andreevici nu-şi mai găsea somnul nici acasă, în timpul nopţii. Totuşi, dădu buzna ca un vifor în sala ticsită de lume. Chiar şi plasatorul se înfiora în faţa lui şi pe loc aruncă o privire bănuitoare cu coada ochiului spre buzunarul său lateral, aşteptându-se să vadă cu siguranţă mânerul unui pumnal, ascuns pentru orice eventualitate.

  Trebuie să adăugăm că pe vremea aceea erau în floare două tabere, fiecare fiind adepta unei primadone. Unii se numeau *işti alţii *ini.2Amândouă taberele erau atât de mari admiratoare de muzică, încât plasatorii se temeau cu drept