— Eu? Adică ce sunt eu?

  — Un profitor de pe urma tulburării mele sufleteşti: ai văzut că mă aflu într-o stare de deprimare morală…

  — Doi bani nu dau pe aşa ceva. Zău că-mi vine să şi râd. Şi cu asta – basta! * – Atunci, ce cauţi aici? ' – Dar dumneata?

  — Splendidă moralitate! Remarcă mânios domnul în blană de; raton.

  — Ce tot trăncăneşti despre moralitate? Ce te-a apucat? ' – Dar asta-i curat imoral!

  — Ce anume?

  — După dumneata, orice soţ jignit este un găgăuţă.

  — Dar dumneata nu eşti soţul! Nu mi-ai spus că soţul se ' află acum pe podul Voznesenski? Atunci, dumneata ce hram porţi? Ce te legi de mine, ca scaiul?

  — Fiindcă mi se pare că tocmai dumneata eşti amantul…!

  — Ia ascultă, domnule, dacă o ţii mereu una şi bună, voi fi 1 nevoit să recunosc că dumneata eşti un găgăuţă. Adică ştii cine-i acela?

  — Vrei să zici, prin urmare, că eu sunt soţul! Rosti domnul * cu blană de raton ou un ton, de parcă l-ar fi opărit cineva ou apă clocotită şi zvâcni îndărăt.

  — Ssst! Taci din gură! M-auzi…

  — Asta-i ea.

  — Ba nu!

  — Uf, ce întuneric! Beznă!

  Se aşternu o linişte adâncă. Din apartamentul lui Bobâniţân se auziră zgomote.

  — Adică ce rost are să ne certăm, stimate domn! Şopti persoana în blană de raton.

  — Dar, mii de draci! Dumneata singur te-ai ofensat.

  — Bine, dar dumneata m-ai scos din ţâţâni.

  — Taci din gură!

  — Recunoaşte că eşti încă foarte tânăr…

  — Taci o-da-tă din gu-ră!

  — Sunt de acord, bineînţeles, cu părerea dumitale că soţul care se găseşte într-o asemenea situaţie este un găgăuţă!

  — N-ai să taci odată din gură? A-a-a!

  — Nu înţeleg de loc prigoana asta îndârjită a unui soţ nefericit!

  — Asta-i ea!

  Dar între timp zgomotul se stinse.

  — E ea?

  — Ea! Ea! Ea! Adică, dumneata de ce te afli în treabă? Nu-i doar pacostea dumitale!

  — Stimabile, stimabile! Mormăi domnul în blană de raton, pălind şi sughiţând a plâns. Eu sunt, fără îndoială, într-o proastă dispoziţie sufletească… ai văzut îndeajuns cum m-am înjosit. Aou-ma-i noapte, bineînţeles, dar mâine… Probabil mâine nici n-o să ne mai întâlnim, deşi nu mă sfiesc a mă întâlni cu dumneata. De altfel, nici nu sunt eu în cauză, ci amicul meu, cel de pe podul Voznesenski. Zău că el îi la mijloc! Nevasta lui e cu pricina. E vorba deci de soţia altuia. Bietul om! Te asigur, că-i un bun cunoscut al meu. Dă-mi voie să-ţi povestesc totul. După cum îţi poţi da seama şi singur, suntem adevăraţi prieteni. Altfel nu mi-aş fi făcut atâta sânge rău, îţi dai seama şi dumneata. De atâtea ori i-am spus: Ce ţi s-a abătut cu însurătoarea, dragul meu amic? Ai un titlu, eşti om cu stare, onorabil! De ce să schimbi toate acestea pe un capriciu de cochetărie? Spune şi dumneata, n-am dreptate? Nu şi nu, mă-nsor, zise el. Vreau fericire familială!… A şi dat acum peste fericirea familială! Odinioară, el însuşi încornora pe soţi, iar acum soarbe singur cupa amărăciunilor… Te rog să mă ierţi, căci explicaţia mea a fost impusă de necesităţi!… E un om nenorocit, care-şi bea până la fund cupa amărăciunilor, asta-i!

  Domnul în blană de raton sughiţă: parc-ar fi izbucnit de-a binelea în hohote de plâns.

  — N-are decât să-i ia dracu' pe toţi! Pe lume sunt proşti cu ghiotura! Dar dumneata, în definitiv, cine eşti?

  Domnul cel tânăr, în culmea furiei, scrâşni din dinţi:

  — După toate acestea, vă rog să recunoaşteţi… Că m-am purtat cu dumneavoastră cu nobleţe şi cu inima deschisă… Şi drept răspuns – un asemenea ton!

  — Vai de mine! Permiteţi-mi… Scuzaţi-mă… Vă rog… Dar cum vă cheamă?

  — Asta nu! Ce nevoie aveţi de numele meu?

  — A!

  — Nu vă pot spune numele.,.

  — Mă rog, îl cunoaşteţi pe Şabrin? Îl întrebă repede domnul cel tânăr.

  — Şabrin!

  — Da, Şabrin! A! (Aici, domnul cel tânăr îl tachina pe domnul în blană de raton.) Aţi înţeles cum stă afacerea?

  — Nu-l cunosc, dar mă rog: care Şabrin? Răspunse buimăcit domnul în blană de raton. Nu-i vorba de Şabrin. E o persoană respectabilă! Vă iert nepoliteţa provocată de chinurile geloziei dumneavoastră.

  — E un pungaş, un suflet corupt, un mitamic, un escroc, un delapidator de bani publici. In curând are să fie tras Ia judecată!

  — Scuzaţi-mă, zise domnul în blană de raton, îngălbenindu-se la faţă. Dar nu-l cunoaşteţi. După cum văd, vi-i cu totul necunoscut.

  — Într-adevăr, nu ştiu cum arată la faţă. In schimb, din surse foarte apropiate de dânsul, îl cunosc prea bine.

  — Cam din ce surse, stimate domn? Am rămas descumpănit, după cum vedeţi…

  — Un dobitoc, un gelos, care nu-i în stare să-şi păzească nevasta! Acesta-i el, în carne şi oase, dacă vă face plăcere să-l cunoaşteţi!

  — Iertaţi-mă, tinere, dar în înverşunarea dumneavoastră sân-teţi pe-o cale cu totul greşită…

  — Ah!

  — Ah!

  În apartamentul lui Bobâniţân se auzi din nou zgomot. O cheie se întoarse în broasca uşii. Răsunară voci.

  — Ah, nu-i ea; nu-i ea! O cunosc după voce. Acum am descoperit totul: nu-i ea, zise domnul în blană de raton, îngălbenindu-se ca ceara.

  — Tăcere!

  Tânărul se lipi de perete.

  — Stimate domn, eu o iau la sănătoasa: nu-i ea, sunt foarte bucuros.

  — Foarte bine, n-aveţi decât, călătorie sprâncenată!

  — Dar dumneavoastră de ce mai staţi aici?

  — Ce-ţi fi având cu mine?

  Uşa se deschise şi domnul în blană de raton, fără să mai aştepte, se năpusti valvârtej pe scară în