— Glafira”?

  — Nu, nu chiar Glafira… Scuzaţi-mă, dar nu vă pot spune numele ei.

  Rostind vorba asta, stimabilul domn se făcu alb ca varul.

  — Da, bineînţeles, nu-i Glafira; ştiu şi eu că nu-i Glafira; nici aceea nu-i Glafira. Dar vorba e: cu cine-i acum?

  — Unde?

  — Acolo! Ah, la draou'! La dracu'! (Tânărul nu-şi afla locul de turbare.)

  — A, ia te uită! Cum aţi ştiut că o cheamă Glafira?

  — Dar, la urma urmei, ce dracu'! Pe deasupra mai am tevatură şi cu dumneavoastră! Spuneaţi doar că pe dama dumneavoastră n-o cheamă Glafira…!

  — Stimabile, cu ce ton îmi vorbiţi!

  — Uf, la dracu'! De ton îmi arde mie acum? Dar ce-i cu dânsa? Vi-i soţie ori ba?

  — Nu! V-am spus doar că nu-s însurat!… N-aş fi pomenit de d/âcu' la fiecare pas faţă de o persoană respectabilă, căzută într-un necaz – o persoană, zic, dacă nu demnă de toată stima şi co^sideraţiunea, cel puţin binecrescută. Văd că rostiţi într-una: La dracu'! Ducărse dracului!

  — Ei şi! La dracu'! Asta-i, acum aţi priceput?

  — Dumneavoastră sunteţi orbit de mânie, iar eu tac chitic. Doamne sfinte, dar cine-o fi oare?

  — Unde?

  Răsunară zgomote, hohote de râs… Două fete drăguţe ieşiră din pridvorul casei. Amândoi bărbaţii se repeziră spre ele.

  — Aha, cine-mi sunteţi? Ce-i cu voi?

  — Ce vă priveşte?

  — Nu-s ele!

  — Ce? N-aţi nimerit pe cele căutate? Rirjar!

  — Încotro mergem, mamzel?

  — La Pokrov. Urcă-te, Annuşka, te duc până acasă.

  — Eu mă aşez de partea cealaltă. DiH drumul! Vezi să mâi repede…

  Birjarul plecg, 50Ş

  — De unde or fi venit?

  — Doamne Dumnezeule, oare n-ar fi bine să ne ducem noi acolo?

  — Unde?

  — Cum unde? La Bobâniţân…

  — Nu, nu se poate…

  — De ce?

  — Eu m-aş duce, bineînţeles; dar ea ar spune altăceva; ea., mi-ar lua-o înainte: doar o cunosc eu câtc parale face! Va spune că a venit dinadins, ca să mă prindă pe mine cu careva şi va arunca toată beleaua asupra mea!

  — Să ştiţi că ea ar putea fi acolo! Parcă îmi spune inima că dumneavoastră ar trebui să vă duceţi la general…

  — Păi, s-a mutat!

  — N-are a face, nu mă înţelegeţi? Ea s-a dus, chipurile, la dânsul, iar dumneavoastră – la fel. Acum aţi priceput? Procedaţi aşa, ca şi cum n-aţi fi ştiut că generalul s-ar fi mutat şi aţi venit, adică, să vă luaţi soţia şi aşa mai departe.

  — Şi pe urmă?

  — Pe urmă puneţi gabja la Bobâniţân pe cine trebuie. Uf, drace, dar greu de cap mai…

  — Dumneavoastră însă de ce ţineţi atâta ca eu să pun gabja pe cine trebuie? Ia să vedem, de ce…?

  — De ce, de ce, tătucule? De ce? Iar o luaţi de la început? 'Of, Doamne, Doamne! Vă faceţi de râs, ce ridicol, ce greu de cap mai sunteţi!

  — Atunci de ce vă interesaţi aşa de mult? Vreţi să aflaţi…

  — Ce să aflu? Ce? Ei, la dracu'! Nu-mi arde acum de dumneavoastră! Am să mă duc singur, luaţi-o din loc, ştergeţi-o de aici, pândiţi-o, porniţi la goană, hai!

  — Stimabile, v-aţi cam obrăznicit! Exclamă deznădăjduit domnul în blană de raton.

  — Cum adică? Cum? M-am obrăznicit? Zise tânărul, cu dinţii încleştaţi, turbat de mânie, apropiindu-se de domnul în blană de raton: Cum adică, hai? Faţă de cine m-am obrăznicit? Răcni el cu voce tunătoare, strângându-şi pumnii.

  — Dar, stimate domn, permiteţi-mi…

  — Adică cine îi fi fiind dumneata, faţă de care m-am obrăznicit? Ce nume de familie ai?

  — Nu înţeleg, tinere, cum vine vorba. Ce nevoie ai de numele meu? Eu nu-l pot declara… Mai bine merg cu dumneata.

  Haidem, n-o să mă las, sunt gata de orice… Dar, crede-mă, merit expresii mai politicoase! Nu trebuie să-ţi pierzi prezenţa de spirit în nici o împrejurare. Chiar dacă te-a indispus ceva – şi bănuiesc ce anume – atunci nu trebuie, totuşi, să în treci măsura… Eşti un domn încă foarte, foarte tânăr!…

  — Şi ce contează în ochii mei că dumneata eşti bătrân? Mare scofală! Ia-ţi tălpăşiţa, domnule, ce te tot învârteşti pe aici?

  — Cum adică bătrân? Cum? Eu sunt bătrân? Bătrân doar ca grad. Apoi, eu nii mă învârt de loc pe aici…

  — Se şi vede! Te rog însă s-o iei la sănătoasa…

  — Nu, nu, rămân cu dumneata. Nu-mi poţi interzice. Mai ales că şi eu sunt amestecat în afacerea asta… de altfel, eu şi cu dumneata…

  — Atunci mai încet, linişte, taci din gură!

  Amândoi pătrunseră pe uşa de la intrare şi suiră scara până la etajul al doilea. Era întuneric beznă.

  — Stai pe loc! N-ai cumva chibrituri? - Chibrituri? Ce fel de chibrituri?

  — Nu fumezi trabuc?

  — A, da! Am, am. Sunt aici. Iată-le, stai… Domnul în blană de raton se agită.

  — Uf, ce om fără cap… drace! Parcă asta-i uşa…

  — Asta – asta – asta • – asta – asta…

  — Asta – asta – asta… Ce tot urli? Mai încet…!

  — Stimabile, eu mi-am călcat pe inimă… Dar dumneata eşti obraznic. Asta eşti!

  Sclipi o lumină.

  — Ei, aici e: uite tăbliţa de aramă! Iată, scrie! Nu vezi: Bobâniţân?!…

  — Văd, văd!

  — Mai încet! Ce, s-a stins?

  — S-a stins.

  — Trebuie să batem la uşă?

  — Da, trebuie! Răspunse domnul în blană de raton.

  — Bate în uşă!

  — Nu vreau, de ce să bat eu? Începe dumneata, bate dumneata întâi.

  — Fricosule!

  — Ba dumneata eşti un frico's! • – Şterge-o de a-ici!

  — Aproape mă căiesc că ţi-am