— Ce mai e şi asta? Nu, vă rog…!

  — Nu merit nici un menajament. Sunt într-o proastă dispoziţie sufletească şi mă pierd, cum nu m-am pierdut niciodată! Parcă aş fi fost târât înaintea judecăţii! Vă mărturisesc că vă voi fi recunoscător, tinere şi mă voi purta cu inima deschisă faţă de dumneavoastră. Chiar vă luasem drept amantul ei!

  — Cu alte cuvinte, vreţi să aflaţi ce hram port eu aici?

  — Nobile şi preacinstite domn, departe de mine gândul că dumneavoastră aţi fi el. Nu vă voi întina cu bănuiala asta, dar… Dar daţi-mi cuvântul de onoare că nu sunteţi amantul ei…!

  — Prea bine, vă dau cuvântul meu de onoare că sunt amant, dar nu amantul nevestei dumneavoastră. Altfel, n-aş fi în stradă, ci m-aş afla înlăuntru, împreună cu dânsa.

  — Amantul nevestei mele? Dar, tinere, cine v-a spus că am soţie? Sunt holtei, eu, adică, însuşi amantul…

  — Aţi spus că există un soţ… la podul Voznesenski…

  — Desigur, fără îndoială, spun şi eu verzi şi uscate; dar sunt pe lume şi alte relaţii între oameni! Şi vă rog să conveniţi, tinere, că există o oarecare uşurătate a caracterelor, adică…

  — Ei, haide-haide, bine-bine…!

  — Rămâne stabilit că eu nu-s de loc soţ…

  — Vă cred. Dar vă declar cu toată sinceritatea că, încercând să vă schimb convingerile, eu însumi vreau să mă liniştesc şi, de aceea, drept vorbind, sunt şi eu sincer cu dumneavoastră: m-aţi indispus şi mă încurcaţi. Vă făgăduiesc că am să vă chem. Dar vă rog frumos să-mi lăsaţi mie looul de aici şi să vă depărtaţi cât mai mult. Căci aştept şi eu pe cineva.

  — Vai de mine, vai de mine, plec numaidecât, respect pătimaşa impacienţă a inimii domniei-voastre. Înţeleg asta, tinere. Ah, cât de bine vă înţeleg acum!

  — Bine, bine… ^

  — La revedere!… Dar, scuzaţi-mă, tinere, mai am încă ceva… Nu ştiu cum să spun… Daţi-mi cuvântul de om nobil şi de onoare că nu sunteţi amantul ei!

  — Pentru numele lui Dumnezeu!

  — Şi încă o întrebare – ultima: cunoaşteţi numele de familie al soţului aceleia… Care constituie, cum să zic, obiectul aşteptării domniei-voastre?

  — Bineînţeles că-l cunosc: nu-i numele domniei-voastre şi basta!

  — Dar de unde îmi cunoaşteţi numele?

  — Daţi-mi un moment ascultare şi vedeţi-vă de drum! Vă pierdeţi vremea degeaba! Are să vă scape ea între timp printre degete de o mie de ori… Ce mai staţi? Ei bine, dama dumneavoastră are blană de vulpe şi glugă, iar a mea pardesiu în carouri şi pălărioară bleu de catifea… Ce vă mai trebuie? Ce vreţi mai mult?

  — Pălărioară bleu de catifea! Are şi pardesiu în carouri şi pălărioară bleu, exclamă domnul cel inoportun, întorcându-se brusc din drum.

  — Uf, la dracu'! Dar se pot întâmpla asemenea coincidenţe… In definitiv, ce-aveţi cu mine? A mea doar nu se duce acolo!

  — Dar unde-i cea – a domniei-voastre?

  — Vreţi neapărat să ştiţi unde se află? Ce vă priveşte?

  — Trebuie să recunosc că şi eu tot despre…

  — Uf, Doamne 1 Dar n-aveţi pic de ruşine! Ei bine, a mea are nişte cunoştinţe la etajul doi, spre stradă. Ce mai vreţi? Să vă indic persoanele, cu numele lor, hai?

  — Sfinte Dumnezeule! Şi eu am cunoscuţi la etajul doi, cu ferestrele tot la stradă… De pildă, generalul…

  — Cum? Un general?

 L

  — Da, un general. De altfel, pot să vă spun şi care general: ei bine, îi vorba de generalul Poloviţân.

  — Bună treabă! Nu, nu-i el! (Ah, dracu' să-l ia, dracu' să-l ia!)

  — Nu sunt ei?

  — Nu-s ei!

  Amândoi tăcură şi se priviră încurcaţi unul pe altul.

  — Mă rog, adică de ce mă tot priviţi aşa? Izbucni domnul cel tânăr, căutând, înciudat, să-şi alunge starea de încremenire şi de îngândurare care-l cuprinsese.

  Domnul începu să se frământe:

  — Eu, eu, recunosc…

  — Nu, staţi, permiteţi-mi, vă rog, mai bine să stăm de vorbă rezonabil. E un interes comun. Lămuriţi-mă… Pe cine aveţi acolo…?

  — Adică, ce cunoştinţe?

  — Da, ce cunoştinţe…

  — Ei, vedeţi, vedeţi… După ochi îmi dau seama că am ghicit!

  — La dracu'! Ei bine, nu, nu, la dracu'! Ce? Sunteţi orb? Eu doar stau aici în faţa dumneavoastră, nu mă aflu împreună cu dânsa. Ei? Atunci, cum vine treaba? Hm, drept vorbind, mie mi-i totuna: îmi spuneţi, ori nu-mi spuneţi!

  Domnul cel tânăr, turbat de mânie, făcu de vreo două ori stânga-mprejur şi schiţă cu mâna un gest a lehamite.

  — Dar eu n-am nici o pretenţie, vai de mine! Ca om de onoare, am să vă povestesc totul. Mai întâi, soţia venea aici singură. E rudă cu dânşii. Şi nici n-am bănuit nimic. Ieri, îl întâlnesc pe excelenţa-sa, care-mi spune că de trei săptămâni s-a mutat de aici în alt apartament; iar soţia… Adică nu a mea (ci soţia domnului de pe podul Voznesenski), va să zică cucoana aceasta spusese bărbatului său că acum trei zile fusese la dânşii în apartamentul de aici… Pe de altă parte, bucătăreasa mi-a povestit că apartamentul locuit de excelenţa-sa a fost închiriat de un oarecare tânăr cu numele de Bobâniţân…

  — Ah, ducă-se dracului, ducă-se dracului!

  — Stimate domn, sunt înfricoşat, sunt îngrozit!

  — Uf, ducă-se dracului! Mie, drept să vă spun, nu-mi face nici cald, nici rece înfricoşarea sau groaza dumneavoastră. Vai, uite-uite, parcă s-a zărit ceva, colea…

  — Unde? Unde? Numai strigaţi odată: Ivan Andreici! Şi zbor…

  — Bine, bine! Ah, la dracu', la dracu'! Ivan Andreici!

  — Aici! Strigă Ivan Andreici, cu sufletul la gură. Ei, ce-i? Ce-i? Unde?

  — Nu. Te-am strigat numai aşa… Am vrut doar să ştiu cum se numeşte doamna asta?

  —