— Nu, nu, spuneţi mai departe.

  — Mai departe, tinere domn! Dar cu ce ton îmi vorbiţi! Ier-taţi-mă, poate v-am jignit, spunându-vă, tinere”… N-am avut însă nici o… Într-un cuvânt, daca doriţi să-mi faceţi un imens serviciu, aflaţi că o cucoană, adică o femeie cumsecade, vreau să spun, dintr-o familie excelentă, nişte cunoscuţi ai mei… Mi s-a încredinţat, ca să zic aşa… Doar trebuie să aveţi în vedere că eu nu-s familist…

  — Ei şi?

  — Puneţi-vă în pielea mea, tinere (ah! Iarăşi! Scuzaţi-mă; veşnic vă spun mereu „tinere”). Fiecare minut mi-i scump… Închipuiţi-vă că doamna asta… Dar nu puteţi să-mi spuneţi cine locuieşte în casa de aici?

  — Hm! Locuieşte doar multă lume.

  — Aşa-i, aveţi perfectă dreptate, răspunse domnul în blană de raton, zâmbind a râde pentru salvarea bunei-cuviinţe, simt că o iau niţel razna… Dar de ce-mi vorbiţi cu asemenea ton? După cum vedeţi, eu recunosc din adâncul inimii că o iau razna şi, dacă sunteţi un om trufaş, vă daţi seama cât de mult m-am înjosit… După cum v-am spus, o doamnă cu purtări distinse, adică cu un fond cam facil – iertaţi-mă, iarăşi o iau pe de lături: parcă aş vorbi de-un soi de literatură. Aşa au scornit unii, de pildă, că Paul de Kock are un fond facil.1 De altfel, tot necazul mi se trage de la Paul de Kock… Asta-i…

  Tânărul îl privea cu compătimire pe domnul în blană de raton care parcă bătea rău de tot câmpii, iar după ce isprăvi de vorbit, rămase ou ochii pironiţi la dânsul, cu un surâs fără noimă şi, cu mâna tremurătoare, îl trăgea din senin de reverul scurtei.

  — Întrebaţi cine locuieşte aici? Spuse tânărul, dându-se puţin înapoi.

  — Da, locuieşte multă lume, mi-aţi şi spus adineauri.

  — Aici… Ştiu că locuieşte şi Sofia Ostafievna, rosti tânărul în şoaptă şi chiar cu un ton de compasiune.

  — Ei, vedeţi, vedeţi?! Înseamnă, tinere, că totuşi ştiţi ceva!

  — Vă asigur că nu ştiu nimic, absolut nimic… Mi-am închipuit după surescitarea dumneavoastră.

  — Am aflat numaidecât de la bucătăreasă că ea vine aici. Dar n-aţi nimerit, fiindcă nu vine la Sofia Ostafievna… De altfel nici n-o cunoaşteţi.

  — Nu? Atunci, scuzaţi-mă…

  — Pesemne, tinere, toate acestea nu vă prea interesează, zise ciudatul domn cu o amară ironie.

  — Ascultaţi, spuse tânărul, oarecum încurcat. Eu nu cunosc în fond pricina stării dumneavoastră sufleteşti. Aţi fost, probabil, înşelat? Spuneţi-mi pe şleau.

  Tânărul surise încurajator.

  — Cel puţin ne vom înţelege amândoi, adăugă el şi întreaga sa persoană exprimă o mărinimoasă înclinare de a-i face o reverenţă.

  — M-aţi distrus! Dar – vă mărturisesc cu toată sinceritatea – e-ntocmai aşa… cu cine însă nu se întâmplă la fel!… Sunt mişcat până-n a'dâncul sufletului de participarea domniei-voastre la necazul meu. Trebuiessă recunoaştem, noi între noi, tinerii… Deşi nu mai sunt aşa de tânăr, cunosc viaţa de becher, ştiţi, din obişnuinţă, tot printre holtei… Ştiu doar…

  — Ei, bine, se ştie, se ştie! Dar cu ce v-aş putea fi de folos?

  — Lată ce! Vă rog să consimţiţi că vizitarea Sofiei Ostafievna… De altfel, eu încă nu ştiu cu siguranţă la cine s-a dus cucoana asta. Ştiu numai că se află în casa de aici. Dar când v-am văzut plimbându-vă şi cum eu mă plimbam pe partea cealaltă, mi-am zis: Eu, uite, o aştept pe doamna asta, ştiu că ea-i aici. Aş fi vrut s-o întâlnesc şi să-i explic cât este de necuviincios şi de mârşav faptul de a… într-un cuvânt, mă înţelegeţi…

  — Hm! Ei, bine?

  — Şi când te gândeşti că demersul acesta nu-l fac pentru mine! Nici să nu vă treacă prin minte. E vorba doar de nevasta altuia! Bărbatul său se află colea, pe podul Voznesenski. El vrea s-o surprindă, dar nu se poate hotărî. Încă nu crede, ca orice soţ… (aici, domnul în blană de raton dădu să surâdă). Iar eu sunt amicul lui. Conveniţi şi dumneavoastră, sunt un om care mă bucur de oarecare consideraţie, eu nu pot fi acela drept care mă luaţi…

  — Bineînţeles, ei şi? Ce mai e…?

  — Şi aşa, eu o tot urmăresc, ca s-o surprind (m-a însărcinat chiar nefericitul soţ!). Dar ştiu ce vicleană-i doamna asta tânără (veşnic se culca doar cu Paul de Kock sub pernă) şi sunt sigur că are să se strecoare pe nevăzute… Mie mi-a suflat bucătăreasa că ea vine aici. Am pornit ca un nebun într-acoace, cum am avut ştirea la mână. Vreau s-o prind. De mult am bănuit-o. De aceea am vrut să vă rog, cum tot vă plimbaţi pe aici, ca dumneavoastră, dumneavoastră… Nu ştiu cum să vă spun…

  — Dar haide odată! Ce doriţi?

  — Da-a… Însă n-am avut onoarea să fi făcut cunoştinţă. De aceea nu îndrăznesc să vă descos: ce şi cum?… În orice caz, pei-miteţi-mi să facem cunoştinţă; e un prilej plăcut!

  Domnul în blană de raton, vibrând de emoţie, scutură cu efuziune mâna tânărului.

  — Asta ar fi trebuit s-o fac chiar de la început, adăugă el, dar am uitat toate regulile de politeţă.

  Pe când vorbea, domnul în blană de raton nu putea sta potolit, arunca priviri neliniştite în juru-i, tropăia mărunţel pe loc şi, pe mică pe ceas, îl apuca cu mâna pe tânăr, ca un om în primejdie de înec.

  — Vedeţi, urmă el, vroiam să mă adresez dumneavoastră, ca unui prieten… Iertaţi-mi această libertate… V-aş ruga să umblaţi pe partea cealaltă şi înspre ulicioară, unde dă ieşirea de serviciu. Dacă nu-i nimic, circulaţi ca şi cum aţi face pe stradă litera U. Eu, din parte-mi, am să circul prin faţa intrării principale – aşa că n-are să ne scape. Tot timpul mi-a fost teamă să nu mi se strecoare printre degete. Nu vreau să-mi zboare din palmă. Cum veţi vedea-o, opriţi-o şi daţi-mi glas… Dar nebun mai