sunt, când se vor fi petrecut exact (în orice caz, după 1968, data revenirii mele din Franţa, şi înainte de 1977, momentul plecării în exil), ele merită să fie reluate. Pe toate le-am relatat în diverse scrieri, dar totdeauna pe scurt şi probabil niciodată pe toate la un loc.

Pe V.M.Ţ. îl cunoşteam vag de la şedinţele Societăţii de Psihiatrie. Era psihiatru, dar mai ales un amabil funcţionar al Ministerului Sănătăţii. Inspector la acest minister, ocupându-se de problemele de psihiatrie. Subaltern al unsului cu toate alifiile G.M. (acesta din urmă avea la un moment dat să intre într-un con de umbră). Într-o zi, V.M.Ţ. m-a convocat la Minister. Voia să-mi facă o rugăminte: avuseseră rapoarte că la Spitalul de Psihiatrie din Poiana Mare sunt nereguli, mai ales multă mizerie. Aveau nevoie de un referat obiectiv despre ce se întâmpla acolo. Şi îmi cereau mie să mă duc din partea Ministerului.

Nu pot stabili cu precizie, în timp, când a avut loc acest episod. Trebuie să admit că eram deja lector universitar şi medic primar. În calitate de simplu asistent, nu mi s-ar fi acordat atâta încredere. Această promovare s-a produs în 1969-1970. Pe de altă parte, nu am făcut pe loc legătura între cele văzute la Poiana Mare şi revelaţiile lui Vladimir Bukovski. Trebuie deci să admit că vizita mea la Poiana Mare a avut loc poate la sfârşitul lui 1970 sau în cursul anului 1971. Mai probabil în 1972. Dacă mă gândesc la faptul că am fost trei luni la Paris între aprilie şi iulie 1971, intervalul se restrânge încă.

Alegerea mea pentru această misie a fost inexplicabilă. Nu eram membru de partid, nu mai primisem însărcinări din partea Ministerului. Cel mai probabil mi se pare că fusese vorba despre o confuzie. Aveau o informaţie greşită, credeau că sunt în Partid. Oricum, volens nolens, eram un membru al echipei lui V., cel atât de pe linie şi, în optica celor de la Minister, poate că era de-ajuns.

Am luat trenul de Craiova înarmat cu o ţidulă, o „delegaţie“. La sosire mă aştepta în gară o maşină a spitalului. Am străbătut oraşul, cu vechile lui case boiereşti destul de avariate de vreme şi vremuri, am pornit spre sud, spre Poiana Mare. Drumul era splendid, trecea prin depresiunea împădurită de la Radovanu, eram încântat de peisaj. Poiana Mare, mi s-a explicat atunci, era cel mai mare sat din România. Avea cam 15.000 de locuitori, cât un orăşel, dar standardele de confort şi aspectul erau rurale. În acest sat apropiat de Dunăre (nu departe de Bechet), armata română ridicase o cazarmă în anii ’50, fiindcă era posibil un conflict armat cu Iugoslavia vecină. Apoi a venit împăcarea cu Tito şi armata s-a retras. Ministerul Forţelor Armate a cedat clădirea Ministerului Sănătăţii. Ansamblul avea, din câte îmi amintesc, mai multe clădiri cu un etaj, tipice pentru cazărmile epocii. Majoritatea adăposteau acum pavilioane dedicate îngrijirii bolnavilor tuberculoşi. Unul dintre ele era afectat bolnavilor psihici tuberculoşi. În sfârşit, mai era un singur pavilion (numit misterios „pavilionul zero“), consacrat psihicilor periculoşi, internaţi cu forţa în baza decretului 12/65 şi a articolelor 113 şi 114 din Codul Penal1.

Medicul-şef al stabilimentului era un doctor Popescu (Popescu şi mai cum?), om de o anumită vârstă, fost medic militar, nepsihiatru (din câte îmi aduc aminte, nu erau psihiatri pe vremea aceea în spitalul de la Poiana Mare – mai târziu au fost –, aşa că Popescu era singurul medic care se ocupa de acei „nebuni“). Am început prin a face turul spitalului. Pavilioanele tuberculoşilor erau bine întreţinute, neaşteptat de bine, la standardele vremii. Domnea curăţenia şi ordinea. Am făcut reflecţia că Popescu, fost medic militar, avea calităţi gospodăreşti şi impusese o anumită disciplină.

Cu atât mai mare mi-a fost mirarea – şi curând groaza – când am păşit în pavilionul zero, înconjurat cu un gard înalt de sârmă. Intram într-o bolgie a Infernului dantesc. Murdăria era indescriptibilă. Podelele de ciment păreau să nu fi fost şterse niciodată. Pe săli circulau fiinţe umane descompuse, oameni slabi, cu priviri rătăcite. Se fuma enorm pe săli şi în saloane. Paturile nu aveau, în general, aşternuturi, se dormea pe saltele de paie. Întâmplarea făcea că era ziua şi ora băii. Se făcea coadă la duşuri. Pacienţii de ambele sexe, de-a valma, aşteptau la uşă goi. Unii dintre ei se masturbau sau mimau o penetraţie asupra unor biete oligofrene care păreau mai degrabă măgulite de intenţie. Din sălile cu duşuri se auzea vocea poruncitoare a unui infirmier, dirijând operaţiile.

Eram înlemnit. Obişnuit cu clinica din Bucureşti, care numai luxoasă nu era, dar nu semăna nici pe departe cu ce vedeam aici, aveam sentimentul că trăiesc un coşmar.

Nu am prelungit vizita. La ieşire urma o mică surpriză. Treceam pe alee. Dindărătul gardului de sârmă ne aştepta o mică manifestaţie. „Jos Ceauşescu“, strigau, „Jos comunismul, vrem libertate!“. „Paranoici“, îmi şopti Popescu, „mai avem şi d-ăştia pe-aici!“. A urmat un dejun foarte corect, ciorbă, şniţel pane, prăjitură. Am înghiţit cu noduri. L-am întrebat pe cordialul Popescu cum e posibil să fie atâta mizerie în pavilionul de psihiatrie. Mai ales că restul era atât de bine întreţinut. Mi-a răspuns că din cauza bolnavilor psihici: provocau dezordine, erau murdari... Numai a bolnavilor, administraţia nu avea nici o vină.

La întoarcere m-am gândit la ce văzusem. Nu putea fi decât o intenţie deliberată de a-i distruge pe aceşti oameni. Cât despre politici... erau acolo. Erau ei realmente şi bolnavi? Nu puteam răspunde. În mintea mea nu exista abuzul politic ca fapt caracterizat. Eram revoltat. Ajuns la Bucureşti, am redactat un raport în care am descris oroarea. Dar nu şi mica manifestaţie „politică“, ar fi fost un fel de turnătorie, mă gândeam. Concluzia mea era: închiderea imediată a secţiei de psihiatrie judiciară (numele oficial). V.M.Ţ. mi-a spus