mai pocni de două ori. Îl nimeri în aceeaşi zonă, din apropierea ochiului, crăpându-i pielea. Însă casca îi proteja omului capul şi Lloyd nu putea să îi dea un croşeu de stânga, lovitura sa letală. Se feri din nou de coada de târnăcop şi îl pocni iar în faţă, făcându-l pe bărbat să se dea înapoi, cu sângele şiroindu-i din pomeţi şi din arcade.

Lloyd se uită împrejur. Văzu că social-democraţii începuseră să riposteze şi asta îi provocă o plăcere sălbatică. Cea mai mare parte a publicului ieşise deja pe uşi, iar în sală rămăseseră în special tinerii, care se căţărau pe scaune pentru a ajunge la Cămăşile Brune – erau câteva zeci.

Lloyd simţi cum îl loveşte ceva tare în ceafă. Durerea îl făcu să urle. Se răsuci şi dădu cu ochii de un băiat de-o seamă cu el, care ţinea în mâini o scândură, pregătindu-se să-l lovească din nou. Lloyd se apropie de el şi îl lovi cu putere în stomac de două ori, mai întâi cu dreapta, apoi cu stânga. Băiatul rămase fără aer şi scăpă lemnul din mână. Lloyd îi dădu un upercut în bărbie şi băiatul căzu lat la podea.

Lloyd îşi masă ceafa – îl durea al naibii de tare, dar nu îi dăduse sângele. Văzu că i se zdrelise pielea degetelor. Se aplecă şi ridică scândura scăpată de băiat.

Când se uită din nou împrejur, constată încântat că o parte dintre Cămăşile Brune se retrăgeau, căţărându-se pe scenă şi dispărând în lateral, căutând să iasă probabil pe aceeaşi uşă pe care intraseră în sală.

Matahala care dăduse tonul era la podea, gemând şi ţinându-se de genunchi de parcă şi-ar fi dislocat ceva. Wilhelm Frunze se afla deasupra lui, lovindu-l cu o lopată de lemn şi urlând exact cuvintele cu care bărbatul provocase întreaga răzmeriţă: „Nu! Sunteţi! Bineveniţi! În! Germania! Zilelor! Noastre!” Neajutorat, individul încerca să fugă ca să scape de lovituri, dar Frunze îl urmări până când alţi doi membri SA îl apucară de braţe pe bărbat şi îl târâră la adăpost. Frunze îi lăsă să plece.

„Chiar i-am bătut? se gândi Lloyd tot mai entuziasmat. Poate că i-am bătut!”

Câţiva dintre tineri îi fugăriră pe adversari până pe scenă, dar se opriră acolo, mulţumindu-se să le strige insulte în timp ce Cămăşile Brune se făceau nevăzute.

Lloyd se uită la ceilalţi. Volodea avea faţa umflată şi un ochi închis. Haina lui Werner era ruptă, cu o bucată mare de material atârnând pe jos. Walter stătea pe rândul din faţă, gâfâind şi masându-şi cotul, însă zâmbitor. Frunze azvârli lopata din mâini până în rândurile goale din spatele sălii.

Werner, care avea doar 14 ani, exulta.

— Le-am arătat noi, nu-i aşa?

Lloyd rânji.

— Da, le-am arătat noi.

Volodea îl luă pe Frunze pe după gât.

— Nu-i rău pentru nişte şcolari, nu?

Walter zise:

— Dar ne-au întrerupt mitingul.

Tinerii îl priviră ofuscaţi, pentru încercarea de a le umbri momentul de glorie.

Walter părea mânios.

— Gândiţi-vă puţin, băieţi. Oamenii noştri au fugit îngroziţi. Cât timp credeţi că va trece până când oamenii aceia vor mai avea curaj să participe la o întrunire politică? Naziştii şi-au atins scopul. Este riscant chiar şi numai să asculţi ce spun alte partide decât al nostru. Marea învinsă de astăzi este Germania.

Werner îi spuse lui Volodea:

— Urăsc nenorocitele astea de Cămăşi Brune. Cred că o să mă înscriu în Partidul Comunist!

Volodea se uită la el cu privirea sa pătrunzătoare şi îi spuse pe un ton coborât:

— Dacă vrei cu adevărat să lupţi împotriva naziştilor, poţi face ceva şi mai eficient de-atât.

Lloyd se întrebă la ce se referea Volodea.

Însă chiar atunci, Maud şi Ethel se întoarseră în fugă în sală, vorbind în acelaşi timp, plângând şi râzând de uşurare; iar Lloyd uită vorbele lui Volodea şi nu se mai gândi la ele niciodată.

(V)

Peste patru zile, Erik von Ulrich veni acasă într-o uniformă a Tineretului Hitlerist.

Se simţea ca un prinţ. Avea o „cămaşă brună” exact ca aceea a Batalioanelor de Asalt, cu tot felul de trese şi cu o banderolă cu zvastică. De asemenea, avea cravata neagră şi pantalonii scurţi regulamentari. Era un ostaş patriot în slujba ţării sale. În sfârşit, intrase şi el în rândul lumii.

Era un sentiment mai înălţător decât cel resimţit la meciurile Herthei, echipa de fotbal fanion a Berlinului. Erik mai mergea uneori la meciuri, în sâmbetele în care tatăl său nu trebuia să participe la şedinţe politice. Asta îi dădea un sentiment similar, acela că făcea parte dintr-o mulţime mare de oameni care împărtăşeau aceleaşi emoţii.

Însă Hertha mai pierdea câteodată şi el se întorcea acasă debusolat. Naziştii, în schimb, erau mereu învingători.

Se temea nespus de ce avea să spună tatăl lui.

Părinţii îl scoteau din sărite cu insistenţa lor de a-l scoate din rândurile celor de seama lui. Toţi băieţii se înrolau în Tineretul Hitlerist. Făceau sport, cântau şi mergeau în excursii pe câmpurile şi în pădurile din jurul oraşului. Erau deştepţi, în formă, loiali şi eficienţi.

Erik era foarte tulburat de gândul că ar fi putut fi nevoit să meargă la război într-o bună zi – la fel cum o făcuseră tatăl şi bunicul lui, la vremea lor – şi voia să fie pregătit pentru acea clipă, antrenat şi călit, disciplinat şi agresiv.

Naziştii îi urau pe comunişti, însă nici Mama şi nici Tata nu-i aveau la inimă. Deci, care era problema dacă naziştii îi urau şi pe evrei, pe deasupra? Familia von Ulrich nu era o familie de evrei, aşa că de ce le-ar fi păsat lor? Însă Mama şi Tata refuzau cu îndărătnicie să se înscrie în partid. Ei bine, Erik se săturase să fie lăsat pe dinafară şi se hotărâse să îi sfideze.

Era speriat de moarte.

Ca de obicei, niciunul dintre părinţi nu era acasă când Erik şi Carla se întoarseră de la şcoală.

Ada îşi ţuguie dezaprobator buzele când le servi ceaiul, dar spuse doar atât:

— Va trebui să strângeţi voi masa astăzi – am o durere de spate groaznică. Mă duc să mă întind puţin în pat.

Carla o întrebă îngrijorată:

— De aceea ai mers la doctor?

Ada ezită înainte să răspundă:

— Da, întocmai.

Era evident că ascundea ceva. Gândul că Ada ar fi putut fi bolnavă – şi că minţea