tot mai mult umblă vorba că slujitorii Domnului, şi îndeosebi cei de la ţară, s-ar plânge cu amar că simbria lor e neîndestulătoare şi că viaţa ce-o trăiesc e prea umilită. Şi ei mărturisesc făţiş, cu orice prilej şi-n tot locul, chiar şi în ziare – am citit cu ochii mei – că nu mai sunt în stare a tălmăci norodului cuvântul Evangheliei deoarece cu aşa simbrie nu ajung să-şi acopere nevoile şi, deci, de vor veni luteranii şi ereticii şi vor căuta să le răpească turma, dinspre partea lor, n-au decât, de vreme ce sunt plătiţi ca vai de lume. Doamne! mă gândesc în sinea mea, fă să le prisosească simbria pe care pun atâta preţ (căci plângerea lor e îndreptăţită), dar adevăr grăiesc vouă: de este cineva vinovat, apoi să ştiţi ca noi înşine suntem întâi şi-ntâi barem pe jumătate! Să zicem că slujitorul Domnului n-ar avea răgaz cât i-ar trebui, să zicem că într-adevăr ar fi legat pe de o parte de munca câmpului, pe de alta de slujba bisericească; chiar aşa de ar fi, doar nu se osteneşte zi de zi întruna, tot îi mai rămâne vreme măcar un ceas pe săptămână să-şi amintească şi de Dumnezeu. De altminteri, ogorul nu trebuie îngrijit chiar tot anul. Şi-aşa, de s-ar strădui să adune norodul o dată pe săptămână, la ceas de seară, fie şi copiii pentru început, că pe urmă, auzind părinţii, bineînţeles c-au să vină şi ei. N-are nevoie pentru asta să ridice cine ştie ce palate; poate prea i bine să-i primească pe toţi la el în casă; să nu-i fie teamă cumva c-o să-i facă murdărie, că doar nu-i cheamă la dânsul decât pentru un ceas! şi deschizând în faţa lor această carte, să citească din ea fără vorbe umflate, fără fandoseli şi fără împăunare, să citească simplu, bucuros că le împărtăşeşte învăţătura Evangheliei şi că ei îl ascultă; cu drag să le citească Sfânta Scriptură şi doar să se oprească din când în când spre a le lămuri câte un cuvânt al cărui tâlc nu-l poate cunoaşte un om fără carte. Să fie fără grijă c-au să înţeleagă tot, nu se poate să nu afle drum spre inima unui credincios pravoslavnic! Să le citească despre Avraam şi despre Sarra, despre Isaac şi Rebecca, să le citească apoi cum s-a dus Iacov la Laban şi cum s-a luptat în vis cu stăpânul ceresc, zicând: „înfricoşat este locul acesta”, şi sufletul smerit al norodului de rând se va minuna. Să le citească mai ales copilaşilor cum l-au vândut rob fraţii lui pe Iosif, mai mic decât ei, şi cel mai iubit, iscusit tălmăcitor de vise şi proroc plin de har, şi cum i-au spus pe urmă tatălui lor că fusese sfâşiat de o fiară, înfăţişându-i veşmintele lui mânjite cu sânge. Să le arate cum au venit mai apoi fraţii lui după hrană în Egipt şi cum nu l-au recunoscut pe Iosif, acum mare dregător, şi cum el, iubindu-i, totuşi i-a urgisit cu pâră, i-a învinuit şi l-a oprit lângă sine pe Beniamin. „Dragi îmi sunteţi şi vă urgisesc, pentru că-mi sunteţi dragi.” Căci niciodată în viaţa lui nu i-a ieşit din minte cum l-au vândut în deşertul bântuit de arşiţă, la fântână, unor neguţători, şi cum el şi-a frânt mâinile şi s-a rugat cu lacrimi în ochi să nu-l vândă rob în ţară străină, dar când i-a văzut iarăşi, după ani şi ani, inima lui din nou s-a umplut de o neţărmurită dragoste şi, iubindu-i, i-a obijduit şi i-a canonit. Prea cumplită fiindu-i însă suferinţa, s-a ascuns în alta odaie şi, căzând pe pat, a plâns cu amar; şi-a şters apoi ochii, a ieşit cu chipul luminat de bucurie şi a grăit către ei înseninat: „Dragilor, sunt eu, Iosif, fratele vostru!” Să le spună cât s-a bucurat bătrânul Iacov aflând că scumpul său fecior e teafăr, şi cum s-a îndurat de şi-a părăsit ţara şi a plecat în Egipt, şi cum s-a săvârşit pe pământul acela străin, după ce a rostit cu limbă de moarte o prorocire, măreaţă între toate, pe care a ţinut-o zăvorâtă în taină toată viaţa în inima sa blândă şi temătoare de Dumnezeu, arătând că din seminţia lui, din mlădiţa lui Iuda, va ieşi cea mai temeinică nădejde a lumii, acela care-i va aduce împăcarea şi o va izbăvi! Sfinţiile voastre şi dascăli iubiţi, iertaţi-mă şi nu vă fie cu supărare dacă vă tălmăcesc din nou ca un prunc ceea ce voi prea bine cunoaşteţi şi mi-aţi putea tălmăci de o sută de ori mai iscusit şi mai cu strălucire. Osârdia îmi îmbulzeşte cuvintele pe buze, căci tare mi-e dragă luminata Scriptură. Fie-mi iertate lacrimile. Aşijderea de-ar lăcrima şi slujitorul Domnului, citind aceste cuvinte, va vedea că inimile celor care-l ascultă se vor zgudui. Ajunge pentru ăsta o sămânţă, un grăuncior mic, mic de tot: aruncaţi-o în sufletul norodului de rând, şi puteţi fi încredinţaţi că nu se va irosi în zadar, dimpotrivă, va dăinui până la sfârşit în inima lui, sălăşluind acolo tăinuită în beznă, în miasmele păcatelor, ca o scânteiere de lumină şi ca o slăvită aducere-aminte. Vă îndoiţi cumva că norodul va putea să înţeleagă? încercaţi atunci să-i citiţi mai departe mişcătoarea poveste, atât de duioasă, a preafrumoasei Estera şi a trufaşei Vasti{75}; sau minunata păţanie a prorocului Iona{76} în pântecele chitului. De asemenea, nu uitaţi parabolele Domnului nostru, şi mai cu osebire cele înfăţişate în Evanghelia lui Luca (eu aşa am făcut totdeauna), şi nici întoarcerea lui Saul{77} pe calea credinţei, precum e arătată în Faptele apostolilor (asta negreşit, da, negreşit!). Citiţi-le, în sfârşit, din Minei măcar viaţa lui Aleksei, omul lui Dumnezeu, bunăoară, şi a celei mai mari muceniţe, Maria Egipteanca, căreia fostu-i-a hărăzit să-l vadă pe Dumnezeu şi să-l poarte pe Mântuitorul în sufletul ei, şi veţi câştiga neapărat inima norodului cu aceste meşteşugite istorisiri. Pentru asta slujitorul Domnului n-ar trebui să jertfească decât un ceas pe săptămână, un singur ceas, oricât de neîndestulătoare i-ar fi