simbria! şi ar putea atunci să se încredinţeze cât e de milostiv şi de recunoscător poporul nostru şi cum ştie să-l răsplătească însutit pentru osteneala lui! Văzându-i strădania şi auzindu-i cuvintele duioase, norodul îl va ajuta cu dragă inimă să-şi muncească ogorul, şi cu aceeaşi îndatorinţă îl va ajuta la roboteala casei, şi mai vârtos îl va cinsti ca până atunci, sporindu-i astfel micşoara lui simbrie. Sunt lucruri simple, atât de simple, că ne şi sfiim uneori a le da în vileag de teamă să nu râdă lumea de noi, şi totuşi, mijlocul acesta e fără greş! Cine n-are credinţă în Dumnezeu, acela nu crede nici în poporul lui. Iar cine crede în poporul lui Dumnezeu se va învrednici să-i vadă cucernicia, chiar dacă până atunci n-a avut ochi s-o cunoască. Numai norodul, cu puterea ce va să vină a duhului său, va izbuti să-i întoarcă la dreapta credinţă pe ateii noştri ce s-au rupt de pământul strămoşesc. Şi apoi, ce preţ mai are învăţătura lui Hristos când nu vine să se adauge pilda? Fără cuvântul sfânt, norodul e ursit pieirii, căci sufletul său este însetat de acest cuvânt şi de orice pildă grăitoare. În tinereţea mea, să tot fie vreo patruzeci de ani de atunci, am colindat cu părintele Anfim întreaga Rusie, strângând oboluri pentru mănăstire, şi într-o noapte am mas în mijlocul pescarilor pe malul unui râu mare, navigabil. Alături de noi a poposit un flăcăiaş de vreo optsprezece ani, plăcut la înfăţişare, care se grăbea să ajungă la locul unde, a doua zi, împreună cu alţi luntraşi, trebuia să tragă la edec şlepul unui neguţător. Băiatul privea cu ochii lui limpezi şi duioşi cuprinsurile. Era o noapte senină, blândă şi caldă, o noapte de iulie. Aburi se ridicau de pe faţa râului, ce curgea în matca-i largă, făcând să adie spre ţărm o suflare răcoroasă; peştişorii se zbăteau când şi când în apă, păsărelele amuţiseră, întreaga fire, molcomită, se închina cucernic lui Dumnezeu. Numai eu şi cu băietanul acela privegheam, stând împreună de vorbă despre frumuseţea lumii acesteia şi despre nepătrunsa ei taină. Fiecare firicel de iarbă, fiecare gâză, furnica sau albină aurie, deşi lipsită de judecată, îşi cunoaşte ca prin minune drumul, dovedind astfel cereasca taină pe care o împlineşte necontenit. Vedeam cum la auzul cuvintelor mele inima chipeşului flăcăiandru începea să se înfierbânte. Mi-a mărturisit atunci cât de dragi îi sunt pădurea şi „păsărelele codrului”. Se pricepea să le prindă, învăţase a desluşi graiul lor şi ştia cum să le ademenească: „Pentru mine nu poate fi ceva mai frumos pe lume decât pădurea, zicea el; deşi lumea cu toate ale ei este frumoasă”. „Drept ai vorbit, am adăugat eu, totul pe lume-i frumos, neasemuit de frumos, pentru că-i adevărat. Priveşte calul, prietenul de nădejde al omului, ce mândru animal! Sau boul, sortit să-l hrănească pe om şi să muncească pentru el, vezi-l cum stă pururea trist, cu capul plecat. Te uiţi la ei şi te miri de atâta blândeţe, atâta bunătate şi atâta încredere câte se vădesc în toată făptura lor! Ce frumoşi sunt şi cât de legaţi de stăpânul lor, care adesea îi bate fără nici un pic de milă!... ţi se înmoaie inima numai când te gândeşti că sunt fără de prihană, căci toată făptura, da, tot ce-a fost zămislit pe lumea asta, în afară de om, este fără prihană, şi deci Hristos, înainte de a fi lângă noi, e alături de fiinţele necuvântătoare.” „Cum, s-a mirat flăcăul, şi dobitoacele îl poartă în sufletul lor pe Hristos?” „Fireşte, i-am răspuns, Dumnezeu este unul şi acelaşi pentru toţi, orice făptură, orice lighioană, orice frunzuliţă năzuieşte către el, cântă slava lui, şi aleanul şi-l mărturiseşte lui Hristos, i-l mărturiseşte în neştire, ceea ce este însăşi taina vieţii sale fără de prihană. Uite, bunăoară ursul care rătăceşte colo, prin pădure, ce fioros e şi ce crunt, şi totuşi, când te gândeşti, nu are nici un păcat.” I-am povestit atunci cum, odată, la un mare sfânt, care-şi căuta mântuirea sufletului într-o chilioară ascunsă în desişul pădurii, a venit un urs, şi cum sfântul, înduioşat, nu s-a temut să înfrunte fiara şi, ieşindu-i în întâmpinare, i-a dat pâine şi i-a zis: „Du-te cu Dumnezeu, Hristos să te aibă în pază!” şi cum sălbăticiunea a plecat îmblânzită şi ascultătoare, fără să-i pricinuiască vreun rău. Tânărul s-a tulburat aurind că ursul plecase din calea lui fără să-i căşuneze sihastrului vreo stricăciune, şi că Hristos o are şi pe fiară în paza sa. „Ce frumos, a zis el, ce frumuseţe şi minunăţie e-n tot ce a lăsat pe lume bunul Dumnezeu!” şi-a stat aşa lângă mine, adâncit într-o molcomă şi dulce visare. Atunci mi-am dat seama c-a înţeles. A adormit apoi alături de mine, uşor şi nevinovat ca un prunc. Blagoslovită fie, Doamne, tinereţea! înainte de culcare, m-am rugat pentru el. Pogoară, Doamne, pacea şi lumina în sufletul făpturilor tale!

 

c) Amintiri din anii petrecerii în lume a stareţului Zosima în primăvara vieţii. Duelul

La Petersburg am avut de stat vreme îndelungată la şcoala militară, aproape opt ani, şi viaţa pe care o începusem a şters multe dintre amintirile copilăriei, fără să mă facă a le da cu desăvârşire uitării. În schimb, căpătasem atâtea deprinderi şi chiar păreri noi, încât devenisem o fiinţă aproape sălbatică, crudă şi absurdă. În primul rând, o data cu limba franceză, îmi însuşisem o spoială de bună-cuviinţă şi de aleasă purtare în lume; în acelaşi timp însă pentru ostaşii care ne slujeau la şcoală nu aveam decât dispreţ, socotindu-i nişte vite încălţate, iar eu poate mai cu osebire, fiindcă de felul meu primeam mai lesne decât alţi colegi orice înrâurire. O dată ajunşi ofiţeri, eram gata oricând să ne vărsăm sângele când ar fi fost în joc onoarea regimentului nostru, cu toate că, de fapt, nimeni dintre noi nici habar n-avea ce înseamnă onoare, căci, dacă ar fi aflat, ar fi râs cu hohote. Înfumurarea deşartă, chefurile şi zurbalâcurile erau pentru noi prilej de mândrie. N-aş putea spune c-am fi fost nărăvaşi din fire, dimpotrivă, eram nişte băieţi