de treabă, atâta numai că ne purtam ca nişte bezmetici, şi eu poate mai abitir decât toţi, mai cu seamă că aveam şi ceva parale, aşa încât o pornisem abraş înainte, cu toate pânzele sus, mânat de neastâmpărul năprasnic al tinereţii. Ceea ce mă miră mai ales acum este că, deşi pe vremea aceea mi-era drag să citesc, niciodată, din câte ţin minte, nu mi s-a întâmplat să deschid Biblia, de care totuşi nu m-aş fi despărţit cu nici un chip, purtând-o mereu cu mine; pesemne că, fără să-mi dau seama, aveam grijă s-o ţin pentru „ziua şi ceasul acela” când mi-era dat s-o deschid iarăşi. După patru ani de slujbă în armată, am ajuns, în cele din urmă, în oraşul K., unde pe vremea aceea regimentul nostru se afla în garnizoană. În oraş era lume multă şi de tot felul, oameni veseli, primitori şi înstăriţi; găseam pretutindeni uşa larg deschisă, fiind prin firea mea băiat de viaţă, şi mai cu seamă pentru că aveam ceva parale; şi banii, cum se ştie, au multă căutare. Acolo s-a ivit împrejurarea ce m-a făcut să apuc drumul mănăstirii. Am prins drag de o tânără domnişoară drăgălaşă, inteligentă şi cuminte. O fiinţă pururea zâmbitoare şi senină, cu o fire aleasă, fata unor oameni respectabili, bogaţi şi cu vază, persoane simandicoase şi cu trecere în lume. Eram primit cu braţele deschise, ca un prieten al casei. Mi s-a părut că tânăra fată mă privea cu ochi dulci, şi, amăgită de o nălucire, inima mea a luat numaidecât foc. Abia mai încolo am apucat să-mi dau seama că de fapt n-o iubeam cu râvna unui suflet înflăcărat, ci preţuiam doar mintea-i ageră şi simţirea-i aleasă, însuşiri care nu se putea să nu-mi trezească respectul. Şi dacă totuşi am pregetat să-i cer mâna, am făcut-o numai din egoism: îmi venea greu, mă înfricoşam chiar la gândul c-ar trebui să mă despart în floarea tinereţii de ispitele vieţii slobode şi fluşturatice de holtei, mai ales că aveam bani destui pe mână. Am adus totuşi vorba pe departe despre asta, dar, până una-alta, amânam mereu un pas care mi-ar fi putut lega soarta. Tocmai atunci s-a întâmplat să fiu trimis pentru două luni în misiune în alt judeţ. La întoarcere am aflat că între timp domnişoara se măritase cu un bogat moşier din împrejurimi, care, deşi ceva mai în vârstă decât mine, era încă tânar, avea legături în capitală, în lumea cea mai de soi – lucruri de care duceam lipsă cu desăvârşire – un om subţire, politicos, tobă de carte, pe când ce ştiam eu era mai nimic. Am rămas ca trăsnit şi-am simţit că-mi pierd capul. Culmea era că abia atunci mi-a fost dat să aud pentru întâia oară că tânărul moşier era mai de mult logodit cu fata pe care o îndrăgisem şi-l întâlnisem chiar adeseori la ea în casă; niciodată însă nu-l luasem în seamă, orbit cum eram de fumurile mele. Cu atât mai vârtos, deci, m-am simţit jignit: cum se poate ca toată i lumea să ştie că-i logodită, şi eu nici habar să n-am? O mânie turbată m-a cotropit din senin. Roşu de furie, mi-am amintit că de câteva ori îi mărturisisem aproape deschis dragostea mea şi ea nu mă oprise niciodată şi nu suflase o singură vorbă, prin urmare – am hotărât eu – îşi bătuse joc de mine. Mai târziu mi-am dat seama, aşa cum era şi firesc, că nici prin gând nu-i trecuse să-şi râdă de mine, dimpotrivă, mi-am adus aminte că de câte ori am încercat să-i împărtăşesc simţămintele mele, m-a întrerupt sprinţară, grăbindu-se să schimbe vorba, dar în prima clipă n-am fost în stare să văd lucrurile aşa cum erau, lăsându-mă copleşit de o aprigă dorinţă de răzbunare. Ce curios mi se pare acum, când mă gândesc, că mânia şi înverşunarea de care eram stăpânit îmi stăteau ca o povară pe suflet şi mă scârbeau din cale-afară. Nu eram hain din fire şi nu puteam să ţin multă vreme o supărare, dar căutam din răsputeri să-mi înveninez inima. Era infam ceea ce făceam şi fără nici o noimă. Am tot pândit un prilej şi, într-o bună zi, când se afla mai multă lume de faţă, am făcut tot ce-am putut ca să-l jignesc pe „rivalul” meu. Se înţelege că pricina era cu totul străină de cea adevărată: l-am luat în răspăr în legătură cu părerea pe care şi-o mărturisise cu privire la o împrejurare de mare însemnătate la vremea aceea – trebuie să ştiţi că asta se întâmpla prin 1821 – şi după câte am auzit spunându-se mai apoi, mi-am bătut joc de el cu mult haz şi cu iscusinţă.

Am potrivit apoi lucrurile în aşa fel ca să-mi ceară socoteală, şi atunci i-am răspuns atât de obraznic, încât n-a mai avut încotro, a trebuit să ridice mănuşa, cu toate că eră o deosebire ca de la cer la pământ între noi: nu numai că eram mult mai tânăr decât el, dar nici nu prezentam vreo importanţă, nu aveam cine ştie ce rang! Mai târziu, am aflat sigur că primise provocarea mea mai mult din gelozie: încă de pe când era logodit îi căşunase pe mine şi intrase la bănuieli, şi de aceea acum chibzuise în sinea lui că de n-ar fi avut curaj a se duela cu mine, după ce-l înfruntasem, auzind de cele întâmplate, fără să vrea, soţia sa o să-l dispreţuiască şi dragostea ei putea să fie ştirbită. Am găsit fără nici o bătaie de cap un martor, camarad de arme, locotenent la noi în regiment. Pe atunci, deşi pedepsite cu asprime, duelurile erau la mare cinste printre militari, ca să vedeţi ce lesne se înfiripă şi prind rădăcini în lume cele mai nesăbuite prejudecăţi! Era spre sfârşitul lui iunie; a doua zi, la şapte dimineaţa, trebuia să ne întâlnim undeva la marginea oraşului, dar, ca un făcut, tocmai atunci s-a întâmplat ceva menit să schimbe sorţii. Seara, întorcându-mă din oraş, oţărât şi înveninat cum eram, m-am înfuriat pe ordonanţa mea Afanasi şi i-am ars