două palme peste obraji. Cu atâta îndârjire l-am lovit, încât l-am umplut de sânge. Afanasi era doar de câtăva vreme la mine şi mi se întâmplase să-l bat şi altă dată, niciodată însă atât de crunt, de sălbatic. Au trecut de atunci patruzeci de ani, dar, nu ştiu dacă mă credeţi, până şi azi mă cuprinde ruşinea şi-mi sângerează inima de câte ori mi-aduc aminte de asta. în seara aceea însă m-am culcat şi am dormit dus vreo trei ceasuri, ca să mă trezesc tocmai când se crăpa de ziuă. Şi, cum îmi pierise somnul, m-am sculat din pat şi m-am dus să deschid geamul; aveam o fereastră care dădea în grădină, afară răsărea soarele, era cald şi frumos şi păsărelele ciripeau: „Dar ce să fie asta, de ce oare mă simt covârşit de ruşine şi atât de mişel? mă întrebam în sinea mea. Nu cumva pentru că mă duc la o vărsare de sânge? Nu, parcă n-ar fi asta. Atunci poate că mi-e frică de moarte?... Mă tem să nu mă ucidă? Nu, nici gând, e vorbă de altceva...” şi dintr-o dată s-a făcut lumină în cugetul meu: da, asta era. Aseară l-am snopit în bătaie pe Afanasi! Vedeam ca aievea cele întâmplate, ca şi când m-aş fi apucat iar să-l bat; Afanasi stând smirnă în faţa mea, în timp ce-l cârpesc peste obraji, stând aşa, înţepenit, cu braţele lipite de trup, cu fruntea sus şi ochii holbaţi, aţintiţi spre mine, ca şi când s-ar fi aflat în front, şi tresărind la fiece lovitură, fără a îndrăzni măcar să ridice braţul ca să se apere! Ce înjosire: un om în stare să-l bată pe semenul lui! Ce ticăloşie! Amintirea asta mi-a rămas înfiptă ca un ac ascuţit în inimă. Stăteam ca năuc, în timp ce afară soarele scălda totul în lumină, frunzuliţele se bucurau scânteind în bătaia razelor lui, iar păsărelele cântau slavă Celui-de-Sus... Mi-am cuprins faţa în mâini şi, prăbuşindu-mă pe pat, am plâns cu lacrimi amare. Mi-am adus aminte atunci de fratele meu Markel şi de vorbele cu care le întâmpina pe slugi cu puţin înainte de a-şi da obştescul sfârşit: „Dragii mei dragi, de ce mă slujiţi, de ce-mi arătaţi atâta iubire, sunt eu vrednic oare să mă slujiţi? „Sunt eu vrednic oare?” m-am întrebat ca din senin. Aşa şi era: prin ce mă învrednicisem oare să fiu slujit de un om făcut ca şi mine după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? Pentru întâia oară în viaţă îmi puneam această întrebare. „Măicuţă dragă, sângişorul meu, fiecare dintre noi e vinovat pentru toţi ceilalţi, numai că nimeni nu-şi dă seama de asta, căci, de-ar ajunge să afle, ar fi raiul pe pământ!” „Doamne, s-ar putea oare să nu fie aşa? mă gândeam cu lacrimile pe obraz. Ba nu, aşa este, sunt mai vinovat şi mai ticălos decât oricare alt om de pe faţa pământului!” Atunci abia mi s-a arătat în adevărata-i lumină fapta pe care o pusesem la cale. Mă duceam să omor un om de treabă, inteligent, un suflet ales, care nu-mi greşise cu nimic; să întunec poate pe veci fericirea soţiei sale, s-o fac să se mistuie de suferinţă, ba poate chiar să-i sap mormântul... Zăceam aşa, cu obrazul afundat în pernă, fără să-mi dau seama cum trece timpul, când m-am pomenit la mine în odaie cu camaradul meu de regiment, locotentenul care venise înarmat cu pistoale. „A, s-a mirat el, te-ai şi sculat? Atunci să mergem.” Am simţit deodată că-mi pierd capul şi n-am mai ştiut ce-i cu mine; am ieşit totuşi afară şi am dat să ne suim în trăsură. „Aşteaptă-mă puţin, i-am spus deodată camaradului meu, mă întorc numaidecât, mi-am uitat punga pe masă.” şi am şi zbughit-o în casă, ducându-mă glonţ spre odăiţa lui Afanasi. „Afanasi, i-am vorbit eu, ţi-am tras două palme aseară, te rog să mă ierţi.” Ostaşul a tresărit, ca şi când s-ar fi speriat, dar în aceeaşi clipă i-am întâlnit privirea şi am citit în ochii lui că nu era de ajuns... Atunci, aşa cum eram cu epoleţii pe umăr, i-am căzut la picioare, atingând pământul cu fruntea: „Iartă-mă, te rog!” Bietul om a încremenit de spaimă. „înălţimea voastră, conaşule, boierule, nu se cade... sunt oare vrednic eu...” şi a început să plângă, tot aşa ca şi mine puţin mai înainte, şi, cuprinzându-şi faţa în palme, s-a întors spre fereastră, cutremurat de plâns. Am alergat afară şi, sărind în trăsură, am strigat: „Mână!” Apoi, întorcându-mă către colegul meu: „ţi s-a întâmplat vreodată să vezi cu ochii tăi un învingător? îl ai acum în faţa ta!” Tot drumul am râs şi nu mi-a tăcut o clipă gura. Ce-oi fi pălăvrăgit habar n-am. Camaradul meu se tot uita la mine. „Ei, bravo, aşa-mi place, băiete, văd eu c-o să faci cinste uniformei!” Când am ajuns la locul statornicit, i-am găsit pe ceilalţi aşteptându-ne. Ne-am aşezat – potrivit cu rânduielile duelului – la o depărtare de doisprezece paşi unul de altul. El era sorocit să tragă cel dintâi. Mă simţeam cu inima uşoară şi-l priveam drept în faţă, fără să clipesc, şi, cum mă uitam aşa la el, mi-era nespus de drag, fiindcă ştiam dinainte ce o să urmeze. L-am văzut slobozind arma; glonţul mi-a zgâriat obrazul şi mi-a sângerat puţin urechea. „Slavă Domnului, am suspinat eu, bine că n-aţi făcut moarte de om!” şi, luând în mână pistolul, m-am răsucit pe călcâie şi l-am azvârlit hăt-departe, în pădure. „Acolo ţi-e locul!” am strigat. După care, întorcându-mă cu faţa spre adversarul meu: „Stimate domn, am rostit, iertaţi, vă rog, supărarea pe care v-a pricinuit-o un tânăr zevzec, silindu-vă să trageţi cu arma în el. Zece ca mine nu fac cât domnia voastră, ba poate nici atâta nu preţuiesc. Spuneţi-i din partea mea aceste cuvinte fiinţei pe care o cinstiţi mai presus de orice pe lume.” Nici n-am apucat bine să isprăvesc, şi câteşitrei au tăbărât cu gura pe mine. Adversarul meu era furios de-a binelea. „Se poate una ca asta, m-a dojenit el, dacă n-aveaţi de gând să vă bateţi,