„Ieri am fost un zevzec, i-am răspuns eu, vesel. Azi însă mi-a venit mintea la cap.” „în privinţa zilei de ieri, nu zic nu, aveţi dreptate, azi însă nu prea pare să fie aşa, judecând după purtarea domniei voastre.” „Bravo, minunat! am spus eu bătând din palme. Aşa-mi trebuie, recunosc, dreptatea e întru totul de partea domniei voastre.” „Stimate domn, aveţi de gând să trageţi sau nu?” „Nu, i-am întors eu vorba, dumneavoastră puteţi trage, dacă vreţi, dar cred c-ar fi mai bine să ne lăsăm amândoi păgubaşi.” Martorii urlau ca din gură de şarpe, şi mai cu seamă locotenentul nu-şi găsea astâmpăr deloc: „Se poate să faci de râs regimentul!? Auzi, să-ţi ceri iertare în toiul duelului, aşa ceva nu s-a mai pomenit! Zău, dacă ştiam...!” M-am uitat la câteşitrei şi am urmat de astă dată fără a mai zâmbi: „Domnii mei, e chiar atât de necrezut oare să vezi în ziua de azi un om care se căieşte de prostia lui şi-şi recunoaşte cinstit greşeala?” „Dar nu în timpul unui duel!” a zbierat martorul meu. „Vasăzică, de asta sunteţi supăraţi? m-am dumerit eu. Fireşte c-ar fi fost mai bine să-mi cer iertare când am ajuns aici, înainte de a fi apucat dumnealui să tragă, ca să nu-l silesc a săvârşi cumva un păcat de moarte. Numai că rânduielile lumii noastre sunt atât de anapoda ticluite, încât n-am putut să fac astfel, căci abia după ce am stat în bătaia pistolului la o depărtare de doisprezece paşi, cuvintele mele au căpătat greutate. Altminteri, adică dacă mi-aş fi mărturisit greşeala înainte de a fi slobozit dânsul arma, aţi fi zis: «Ce suflet de mişel, s-a speriat numai cât a văzut pistolul, n-are rost să-i dăm ascultare!» Domnilor, le-am vorbit eu din adâncul inimii, priviţi în jur şi vedeţi cu ce minunate daruri ne-a binecuvântat Ziditorul: ceru-i senin, aerul proaspăt, iarba abia încolţită, păsărelele cântă, firea întreagă e plină de har şi fără de prihană, numai noi, oamenii, suntem fără minte, nu vrem să recunoaştem izvodirea lui Dumnezeu şi nu ne dăm seama că viaţa noastră e un rai. Căci dacă ne-am îndupleca să recunoaştem lucrul acesta, în aceeaşi clipă raiul în toată măreţia lui s-ar statornici pe faţa pământului, şi cu toţii ne-am îmbrăţişa lăcrimând...” Aş mai fi avut încă multe de spus, dar n-am mai apucat, mi s-a tăiat răsuflarea şi un dulce fior, fiorul tinereţii mele, mi-a umplut inima de o negrăită fericire, aşa cum niciodată nu mai simţisem până atunci. „Toate acestea sunt bune şi adevărate, a încuviinţat adversarul meu. Cum văd eu, sunteţi un om cucernic şi în orice caz foarte original.” „La voia dumneavoastră, dacă vă place să mă luaţi peste picior, am râs eu, mai târziu însă o să-mi daţi dreptate.” „Sunt gata s-o fac de pe acum, s-a grăbit el să adauge, dacă doriţi, poftim, vă întind mâna, cred că vorbiţi într-adevăr cu sinceritate.” „Nu, m-am împotrivit eu, n-a sosit încă vremea, o să mi-o întindeţi mai încolo, când am să fiu mai bun şi mă voi socoti vrednic de stima domniei voastre, atunci poate îmi veţi da mâna, şi bine veţi face.” şi cu aceste cuvinte am purces spre casă; martorul meu m-a boscorodit tot drumul, iar eu îl îmbrăţişam mereu şi-l sărutam. Întâmplarea a ajuns numaidecât la urechile camarazilor mei de regiment, şi în aceeaşi zi au ţinut sobor să mă judece. „A făcut de ruşine uniforma, trebuie neapărat să-şi dea demisia”, le-a fost osânda. S-au găsit însă şi unii care mi-au luat apărarea: „A stat fără să clipească în bătaia pistolului”. „Da, dar i-a fost frică să nu-l nimerească pe urmă vreun glonţ şi s-a grăbit să-şi ceară iertare înainte de a se fi isprăvit duelul.” „Dacă i-ar fi fost frică, se îndârjeau sprijinitorii mei, ar fi tras mai întâi, şi abia după aceea şi-ar fi cerut iertare, pe când el, aţi văzut, şi-a aruncat arma încărcată în pădure, nu, aici trebuie să fie altceva la mijloc, ceva cu totul aparte.” Mă uitam la ei şi-mi venea să râd. „Dragi prieteni – i-am întrerupt în cele din urmă – şi iubiţii mei camarazi, n-are rost să vă tulburaţi atâta pe seama demisiei mele de vreme ce am şi înaintat-o; azi-dimineaţă chiar am lăsat-o la cancelaria regimentului, şi, îndată ce va fi primită, am de gând să plec la mănăstire, anume pentru asta mi-am şi dat demisia.” La auzul acestor cuvinte, au izbucnit cu toţii în râs. „De ce nu ne-ai spus de la început? strigau care mai de care. Acum s-au lămurit lucrurile, n-avem căderea să judecăm un monah!” şi să te ţii şolticării şi haz! Râdeau însă fără nici o răutate, şi glumeau voioşi şi cu inima uşoară, de parcă m-ar fi îndrăgit cu toţii din senin, chiar şi cei mai înverşunaţi duşmani ai mei. O lună întreagă, până mi s-a primit demisia, m-au purtat ca pe palme. „Părintele!” îmi spuneau toţi în glumă. Fiecare găsea câte o vorbă bună pentru mine, unii căutau să mă înduplece să-mi strămut gândul, alţii mă căinau: „Ce o să te faci?” Sau: „Băiatul are curaj, a stat neclintit sub focul pistolului, putea foarte bine să tragă la rândul lui; pasămite a visat în ajun că menirea lui e să intre la mănăstire, de aceea, vezi, a făcut ce a făcut!” La fel am fost întâmpinat şi de lumea simandicoasă de la noi din oraş. De unde până atunci nu aveam cine ştie ce căutare, găseam, ce-i drept, pretutindeni uşile deschise, dar atâta tot; acum, că-mi mersese vestea pentru isprava mea, care mai de care ţinea să mă cheme şi să mă aibă oaspete, iar dacă râdeau de mine, râsul lor pornea din dragoste. Trebuie să vă mai spun că, deşi toată lumea vorbea deschis despre duel, răfuiala noastră nu avusese nici o urmare proastă, deoarece adversarul meu era rudă de aproape cu generalul. Cum duelul se încheiase fără să fi curs sânge, aşa ca o hârjoană între oameni mari, şi cum, pe de altă parte, îmi