înaintasem demisia pe loc, oamenii stăpânirii socotiseră cu cale să ia totul în glumă. Atunci am început şi eu să vorbesc fără nici o sfială despre această împrejurare, deşi toată lumea râdea de mine, dar, cum v-am mai spus, nimeni nu râdea cu răutate, ci cu inima plină de duioşie. De obicei, vorbeam serile, în mijlocul cuconetului; femeile mai ales mă ascultau atunci drag şi-i sileau şi pe bărbaţi să ia aminte. Unii îmi râdeau în faţă: „Cum pot eu să fiu vinovat pentru toată lumea, ce sunt eu de vină bunăoară că dumitale ţi s-a năzărit să faci cutare lucru?” La care răspundeam: „îmi dau seama că nu puteţi pricepe lucrul acesta, de vreme ce omenirea a apucat de mult o altă cale şi ne-am obişnuit să luăm minciuna drept adevăr, ba le mai cerem şi altora să umble cu minciuna. O singură dată în viaţă am căutat să urmez porunca inimii mele şi vedeţi ce-a ieşit până la urmă: în ochii domniilor voastre trec drept un scrântit, un biet om sărac cu duhul; mă iubiţi şi în acelaşi timp vă bateţi joc de mine.” „Cum să nu fie iubit un om ca dumneata?” a rostit gazda râzând; în seara aceea casa era plină de musafiri. Deodată, din mijlocul oaspeţilor s-a desprins tânăra persoană din pricina căreia se iscase duelul şi pe care până de curând o socoteam sorocită să fie logodnica mea; nici nu băgasem de seamă când sosise la sindrofie. Cum ziceam, aşadar, s-a ridicat de la locul ei, s-a apropiat de mine şi mi-a întins mâna: „Dă-mi voie să-ţi spun, a rostit dânsa, că mie nici prin gând nu-mi trece să râd de dumneata, dimpotrivă, îţi mulţumesc cu lacrimi în ochi şi ţin să-ţi arăt toată stima mea pentru ceea ce ai făcut”. Îndată s-a alăturat de noi şi soţul, şi într-o clipă s-a strâns toată lumea în jurul meu, şi fiecare parc-ar fi vrut să mă ia în braţe. Eram fericit. O dată cu ceilalţi s-a apropiat şi un domn între doua vârste, la care pentru întâia oară m-am uitat atunci mai cu luare-aminte, deşi nu avusesem prilejul să-l întâlnesc în lume, şi ştiam chiar şi cum îl cheamă, numai că niciodată nu-i fusesem prezentat şi nici nu schimbaserăm vreo vorbă împreună.

 

d) Oaspetele de taină

Omul acesta venise mai de mult la noi în oraş, unde fusese numit într-un post însemnat, şi se bucura de mare trecere în ochii tuturor; bogat fiind, îi mersese vestea pentru milosteniile lui – bunăoară, dăruise pentru înzestrarea azilului de bătrâni şi a orfelinatului din localitate o suma destul de frumoasă şi făcea îndeobşte mult bine într-ascuns, fără nici o vâlvă, lucru care s-a aflat abia după moartea lui. Când l-am cunoscut, să tot fi avut vreo cincizeci de ani. Părea o fire închisă, judecind după înfăţişare, şi era zgârcit la vorbă; se însurase de zece ani cu o femeie tânără şi avea trei copii mici. A doua zi după sindrofia despre care am vorbit, şedeam la mine acasă, când uşa s-a deschis pe neaşteptate, şi domnul acela a intrat în odaie.

Trebuie să vă spun că între timp schimbasem locuinţa; a doua zi chiar, după ce-mi înaintasem demisia, m-am mutat la o vădană de condicar, o femeie bătrână, care avea grijă şi de gospodărie. M-am mutat, fiindcă în ziua aceea cu duelul, întorcându-mă acasă, m-am grăbit să-l trimit pe Afanasi înapoi, la regiment; îmi era ruşine, drept să vă spun, să-l mai privesc în ochi după cele întâmplate. Ca să vedeţi cât de lesne se poate ruşina chiar şi de o faptă bună un mirean ce nu şi-a pregătit încă sufletul!

Păşind pragul odăii, oaspetele meu a început prin a-mi mărturisi: „De câteva zile vă ascult cu luare-aminte prin diferite case unde am fost, şi am ţinut să vă cunosc îndeaproape ca să putem sta de vorbă mai pe îndelete. M-aţi îndatora foarte mult, domnul meu, dacă nu vă e cu supărare”. „Cu cea mai mare plăcere, ba chiar e o cinste pentru mine”, i-am răspuns, mirat eu însumi, văzând cât de adânc mă tulburase musafirul meu de la cea dintâi privire. Multă lume mă asculta cu râvnă şi mă descosea în fel şi chip, dar nimeni nu se apropiase încă de mine cu o înfăţişare atât de serioasă, de gravă. Mai mult chiar, venise anume acasă la mine ca să putem sta de vorbă. „Mi-am dat seama că sunteţi un om de caracter, a spus el, aşezându-se, căci nu v-aţi temut să vă puneţi în slujba dreptăţii, ştiind că s-ar putea să aveţi de înfruntat dispreţul obştesc.” „Cred că laudele domniei voastre sunt cam necumpătate”, i-am răspuns. „Defel, a stăruit dânsul, sunt convins că-i mult mai greu decât s-ar putea bănui să înfăptuieşti un lucru ca ăsta. La drept vorbind, a adăugat el, asta m-a uimit mai presus de orice şi m-a făcut să vin încoace. Dacă, fie-mi iertat, curiozitatea mea nu vă supără şi nu vi se pare nelalocul ei, v-aş ruga să-mi spuneţi ce anume aţi simţit în clipa când v-aţi hotărât să cereţi iertare în timpul duelului, dacă, fireşte, vă mai aduceţi aminte ce s-a petrecut atunci în sufletul domniei voastre? Să nu vă închipuiţi că-i o întrebare lipsită de orice temei, dimpotrivă, dacă v-am pus-o, am făcut-o cu un scop ascuns, pe care, de bună seamă, am să vi-l destăinuiesc cândva, de va vrea Dumnezeu să ne apropie mai mult.”

În timp ce vorbea îl priveam drept în faţă, şi, cum mă uitam aşa la el, am simţit deodată trezindu-se în mine o încredere nemărginită şi în acelaşi timp o curiozitate pe care n-o mai încercasem până atunci, şi mi-am dat seama că într-adevăr ascundea în sufletul lui o mare taină. „Vreţi să ştiţi ce am simţit atunci când i-am cerut iertare adversarului meu, i-am răspuns. Cred însă că ar trebuie mai întâi să vă spun unele lucruri pe care încă nu le cunoaşte nimeni.” şi i-am povestit întâmplarea cu Afanasi şi cum am căzut în genunchi la picioarele ordonanţei. Şi am încheiat cu următoarele cuvinte: „Cred că