înţelegeţi acum, când aţi aflat cum stau lucrurile, de ce mi-a venit atât de uşor în timpul duelului să-i cer iertare adversarului meu; primul pas l-am făcut încă de acasă şi, o dată ce am purces pe acest drum, nimic nu mi s-a mai părut peste mână, dimpotrivă, a fost o fericire pentru mine, îmi creştea inima de bucurie”.

M-a ascultat până la capăt, privindu-mă cu ochi buni. „Interesant. Da, da, grozav de interesant, am să mai trec pe aici cu voia dumneavoastră.” De atunci venea aproape seară de seară pe la mine. Şi poate că ne-am fi împrietenit, dacă şi-ar fi deschis inima, dar de fiecare dată se ferea să vorbească despre sine, mulţumindu-se să mă descoasă. Cu toate acestea, începusem să-l îndrăgesc şi-i spuneam fără ocolişuri tot ce simţeam; mă gândeam că n-am nevoie să mi se destăinuiască, fiindcă şi aşa îmi dădeam seama îndeajuns că-i un om drept. Pe deasupra, mă simţeam măgulit că un om atât de serios venea să stea de vorbă cu mine, care eram aproape un copil pe lângă el, şi că părerile mele nu erau nesocotite. Şi cum era un om luminat, am învăţat de la el o mulţime de lucruri folositoare.

Într-o zi mi-a spus: „şi eu cred de mult că viaţa e într-adevăr un rai, adăugind apoi: numai la asta mă gândesc tot timpul”. Mă privea zâmbind: „Cred mai vârtos decât dumneata lucrul acesta, ai să afli într-o zi de ce”. Îl ascultam şi mă gândeam: „Vrea să-mi mărturisească ceva”. „Raiul sălăşluieşte în adâncul sufletului fiecăruia dintre noi, îl port şi eu, desigur, ascuns în sufletul meu, şi dacă aş vrea, chiar mâine mi s-ar dezvălui şi m-aş putea bucura toată viaţa de bunătăţile lui”, vorbea cu un fior în glas şi mă privea tainic, ca şi când ar fi vrut să mă ispitească. Cu bună dreptate ai judecat că fiecare om, în afară de propriile sale păcate, e vinovat pentru toţi şi pentru toate, a adăugat el. Mă miră că ai putut să cuprinzi această idee în toată desfăşurarea ei. Şi tot atât de adevărat este că, atunci când oamenii vor ajunge să-şi dea seama de asta, împărăţia cerurilor se va statornici pe pământ, nu va mai fi un vis, ci o realitate”. „Dar când o să se împlinească asta? Crezi oare c-o să se poată împlini vreodată? am strigat eu cu durere în suflet. Dacă e tot un vis?” „Vasăzică, dumneata propovăduieşti un lucru în care nu crezi? m-a dojenit el. Să ştii însă că visul acesta, cum îl numeşti dumneata, se va înfăptui fără doar şi poate, să nu te îndoieşti niciodată c-o să se înfăptuiască. Dar nu chiar acum, fiindcă totul se supune anumitor legi. E vorba de o prefacere morală, de alcătuirea sufletului omenesc. Ca să ajungi a preface lumea, trebuie mai întâi ca sufletul omenesc să se schimbe, să se îndrumeze pe un alt făgaş. Oamenii nu se vor putea înfrăţi decât atunci când fiecare dintre ei se va simţi cu adevărat frate cu semenul său. Oamenii nu vor izbuti niciodată nici cu ajutorul ştiinţei şi nici în numele propriilor interese să împartă fără părtinire avutul şi drepturile. Fiecare va socoti că are mai puţin decât i se cuvine şi va cârti. Şi pizmuindu-l pe vecinul său, va încerca să-i vină de hac. Dumneata întrebi când se va împlini acest vis? De împlinit se va împlini fără îndoială, dar numai după ce se va fi încheiat vremea însingurării în care oamenii stăruie să trăiască.” „Vremea însingurării?” am întrebat nedumerit. „Da, a însingurării, a celei mai crâncene izolări de care lumea e stăpânită mai cu seamă în veacul nostru. Şi vremea asta nu s-a încheiat, vezi bine, nu i-a sosit încă sorocul. Astăzi, fiecare om tinde să se înstrăineze cât mai mult de cei din preajmă, căutând în sine tot ce-i poate da viaţă din plin, şi, cu toate strădaniile lui, nu numai că nu izbuteşte să priceapă sensul adevărat al vieţii, dar până la urmă ajunge la un fel de sinucidere, în loc să se cunoască pe sine şi să desluşească rostul său pe lume, rămâne un izolat. În veacul nostru societatea se fărâmiţează, fiecare om se retrage în sine ca într-o vizuină, se însingurează, se fereşte de ceilalţi şi-şi ascunde avutul, ca până la urmă să se înstrăineze cu totul de ei şi să-i îndepărteze din preajma lui. Şi căutând să strângă de unul singur cât mai multe bogăţii se gândeşte: «Ce puternic sunt, am pe ce mă bizui». Nu ştie, zevzecul, că, pe măsură ce strânge, se înnămoleşte tot mai mult într-o sinucigaşă neputinţă. Omul s-a învăţat să nu se mai bizuie decât pe mijloacele lui, şi, răzleţindu-se de obşte, a ajuns cu timpul să nu-şi mai pună nici o nădejde în ajutorul semenilor, să nu mai creadă în oameni, nici în omenire, să tremure numai de teamă că s-ar putea cumva irosi agoniseala lui şi drepturile pe care le-a câştigat. Pretutindeni, în ziua de azi, mintea sceptică a omului a început să nu-şi mai dea seama că adevărata chezăşie a vieţii nu poate fi dobândită numai prin străduinţele proprii, oricât s-ar osteni de unul singur, că pentru asta trebuie ca toţi oamenii să se străduiască împreună, cu puteri unite. Dar odată şi odată trebuie să se împlinească sorocul, şi atunci această completă însingurare va lua sfârşit şi în aceeaşi clipă toţi se vor dumeri dintr-o dată cât de potrivnică firii era izolarea în care se ferecaseră. Asta va fi năzuinţa vremii, şi se vor minuna oamenii acelui veac cum de-au putut zăcea atâta timp în beznă, fără o zare de lumină. Şi tot atunci se va arăta pe cer semnul ce va înfăţişa pe fiul omului... Dar până va sosi clipa aceea trebuie să nu lăsăm din mână steagul, şi măcar când şi când, fie chiar în împrejurări răzleţe, omul e dator să dea pildă, smulgându-se din izolarea şi înstrăinarea sa, pentru a săvârşi o încercare eroică, împletind o legătură de strânsă şi duioasă frăţietate între semeni, chiar dacă ar fi să treacă