Şi aşa petreceam seară de seară în discuţii arzătoare ce ridicau sufletul în slavă. Părăsisem sindrofiile, din ce în ce mai rar călcam prin saloane; de altfel, nici nu mai eram, cum se zice, la modă. O spun fără să fac nimănui vreo vină, pentru că mă bucuram de aceeaşi dragoste din partea tuturor şi eram întâmpinat peste tot cu plăcere, dar trebuie să recunoaştem că moda este atotputernica stăpână, căreia toată lumea i se pleacă. Cât despre oaspetele meu de taină, ajunsese până la urmă să-mi câştige admiraţia nu numai pentru strălucitele comori ale minţii sale, ce-mi dădeau mereu prilej de încântare, dar şi pentru că-l simţeam frământat de ceva, îmi spunea parcă inima că pune la cale în sinea lui nu ştiu ce ispravă măreaţă. La rândul lui, de bună seamă, îi plăcea faptul că nu arătam nici un fel de curiozitate, că nu încercam să-l trag de limbă, ferindu-mă, dimpotrivă, să mă dau în vorbă, măcar pe departe, despre ceea ce ţinea ascuns într-însul. Totuşi, de la o vreme, am băgat de seamă că şi dânsul ardea de dorinţa de a-mi împărtăşi unele lucruri. Cel puţin cam la o lună, după ce-mi intrase pentru întâia oară în casă, era chiar evident. „ştii, mi-a spus într-o zi, la noi în oraş lumea este din cale-afară de curioasă şi a început să fie intrigată, se miră că vin atât de des pe la dumneata; nu-i nimic, în curând totul o să se lămurească.” Uneori se întuneca din senin, muncit de o nelinişte cumplită, dar, mai totdeauna, se scula atunci numaidecât şi pleca. Alteori se uita la mine lung, pătrunzător. „Uite, acum o să-mi spună ce are pe suflet”, mă gândeam, dar el se răzgândea între timp şi începea să vorbească despre cine ştie ce lucru banal şi din cale-afară de cunoscut. Câteodată mi se plângea de dureri de cap. Într-o zi, după ce a vorbit cu însufleţire multă vreme, l-am văzut pălind deodată. Trăsăturile i s-au încordat şi a rămas cu ochii pironiţi asupra mea.

— Ce aveţi, nu vă simţiţi bine? l-am întrebat eu. Tocmai mi se văitase că-l doare capul.

— Ştii... eu... am ucis un om.

Zâmbea, dar era galben la faţă ca un mort. „De ce o fi zâmbind?” mi-a fulgerat prin gând înainte de a fi apucat să mă dezmeticesc. Am pălit la rândul meu şi am dat un strigăt:

— Ce-aţi spus?

— Vezi, mi-a fost greu pân-am rostit primul cuvânt, a adăugat cu o fluturare de surâs, dar de astă dată cred c-am păşit pe drumul cel bun. Deci, mai departe.

Multă vreme nu mi-a venit să-l cred şi n-am pus nici un temei pe cuvintele sale, decât după ce trei zile în şir a venit la mine şi mi-a povestit totul în amănunţime. Întâi mi s-a părut că-şi pierduse minţile, ca până la urmă să mă conving, îndurerat şi încremenit de uimire, că spunea adevărul. Cu paisprezece ani în urmă, oaspetele meu săvârşise o crimă amarnică şi o cutremurătoare nelegiuire, ridicând zilele unei tinere şi frumoase doamne, văduvă de moşier, care avea la noi în oraş o casă, unde trăgea de câte ori venea de la moşie. Era îndrăgostit de ea şi-i mărturisise patima ce-l stăpânea, căutând s-o înduplece a se mărita cu dânsul. Doamna avea însă inima zălogită, iubea un alt bărbat, un ofiţer superior, boier de viţă, care se întâmplă tocmai să fie într-o campanie şi pe care abia-l aştepta să se întoarcă. Aşa stând lucrurile, cererea lui în căsătorie întâmpinase o împotrivire nestrămutată şi văduva îl rugase să nu mai vină pe la dânsa. Încetase deci s-o mai vadă; în schimb, cunoscând toată orânduirea locuinţei, într-o noapte, pătrunse tiptil în grădină şi, cu o îndrăzneală neasemuită, se strecurase în casă ei prin acoperiş, fără să ţină seamă că în orice clipă putea să dea cineva peste el. Adesea însă, fărădelegile săvârşite cu asemenea cutezanţă se întâmplă să izbutească mai lesne decât altele. Aşadar, după ce se furişase în casă printr-o ferestruică a podului, coborâse scara ce ducea spre odăile de locuit, ştiind că slugile uită descuiată uşa de jos. Se bizuise deci pe neglijenţa lor şi nu se înşelase. Orbecăind pe întuneric, luase în şir încăperile până ajunsese în dormitor, unde se afla o candelă aprinsă. Ca un făcut, cele două cameriste, care de obicei rămâneau în apropierea stăpânei peste noapte, plecaseră fără ştirea ei în vecini, la cineva care-şi serba onomastica. Celelalte slugi se culcau la parter, fie în bucătărie, fie în odaia lor. în clipa când a intrat în iatac şi a văzut-o pe iubita lui adormită, i s-a învâlvorat din nou patima şi, cu sufletul înveninat de gelozie, s-a simţit cotropit de o dorinţă năprasnică de răzbunare. Aproape fără să-şi dea seama ce face, ca un om beat, s-a apropiat de pat şi i-a împlântat în inimă un pumnal. Biata femeie nici n-a mai apucat să dea un ţipăt. Pe urmă, cu un sânge rece mârşav şi cu o diavolească iscusinţă, a potrivit totul în aşa fel ca bănuiala să cadă asupra oamenilor din casă: i-a şterpelit mai întâi punga cu bani, a descuiat apoi scrinul cu cheile găsite sub pernă şi a mai furat şi de acolo câteva lucruri la întâmplare, ca o slugă nepricepută, lăsând adică hârtiile de valoare şi mulţumindu-se numai cu gologanii şi câteva giuvaieruri de aur, mai arătoase, fără a băga în seama altele mai mici, dar mult mai de preţ.

N-a plecat însă fără să fi luat cu sine şi o amintire, despre care voi avea prilejul să vorbesc mai încolo. A şters-o afară la fel cum intrase. Nici a doua zi, când toată lumea a fost în picioare, şi nici după aceea nimeni n-a bănuit vreodată cine era adevăratul ucigaş! De altfel, nici nu apucase să afle cineva de dragostea lui, fiindcă era un om tăcut din fire, scump la vorbă şi nu avea prieteni faţa de care să-şi fi deschis inimă. Toţi îl socoteau o cunoştinţa