oarecare de-a răposatei, nu chiar atât de apropiată, deoarece în ultimele două săptămâni nici nu-i mai călcase în casă. Din capul locului a căzut bănuiala pe un slujitor iobag, anume Piotr. Cu atât mai mult cu cât împrejurările erau împotriva lui. Răposata, care era îndatorată să dea un flăcău pentru oştire din rândul ţăranilor de pe moşia sa, avea de gând, după cum ea însăşi mărturisise, să-l trimită pe Piotr la cătănie, fiindcă era holtei şi cam nărăvaş din fire. Argatul ştia şi el treaba asta. Lumea îl auzise chiar ameninţând la cârciumă, întărâtat de băutură, c-o să-şi omoare stăpâna. Cu două zile înainte de crimă fugise de acasă şi stătuse ascuns undeva în oraş, nu se ştie unde. A doua zi după nenorocire, nişte oameni dăduseră peste el, beat mort, în drum, la marginea târgului. Avea asupra lui un cuţit şi palma dreapta mânjită cu sânge. Ce-i drept, bietul năpăstuit o ţinea una şi bună, zicând că-i cursese sânge din nas, dar cine să-l creadă! Slujnicele, la rândul lor, au mărturisit că fuseseră la o petrecere şi că uşa de la intrare rămăsese deschisă până la înapoierea lor. Mai erau încă şi alte dovezi asemănătoare, în numele cărora argatul a fost arestat, deşi nu se ştia, bietul cu nici un păcat pe suflet. Şi, după ce l-au băgat la închisoare, i s-a făcut proces, ca după o săptămână împricinatul să cadă bolnav la pat şi să-şi sfârşească zilele la spital, fără să-şi fi venit în simţiri. Drept care s-a închis dosarul, şi procesul n-a mai avut nici o urmare, aşa încât judecătorii, autorităţile, toată lumea din oraş a rămas încredinţată că într-adevăr ucigaşul nu putea fi decât argatul decedat. Atunci a început canonul.

Oaspetele de taină, cu care între timp legasem prietenie, mi-a povestit că în primele zile a avut şi nu prea mustrări de cuget. Multă vreme, ce-i drept, i-a părut rău după femeia iubită; îl durea gândul că nu mai era în viaţă şi că, ucigând-o, o dată cu ea ucisese şi dragostea lui, fără să fi stins în acelaşi timp şi focul ce-i mistuia inima. Niciodată însă nu se caise pentru sângele nevinovat pe care-l vărsase, ca şi când n-ar fi omorât cu mâna lui un om. Simţea că-şi pierde minţile numai când îşi închipuia că fiinţa jertfită de el ar fi putut să ajungă în braţele altui bărbat, şi vreme îndelungată a socotit că nu era posibil să facă altfel. În primele zile după săvârşirea omorului s-a frământat din pricina argatului iobag care fusese arestat, dar boala şi apoi moartea acestuia au avut darul să-l liniştească; pe cât se părea, omul nu murise de spaimă sau pentru că fusese arestat (aşa cel puţin judeca el pe atunci), ci fiindcă-l răzbise răceala în noaptea când, după ce fugise de la stăpâna lui, zăcuse beat mort în drum până în zori pe pământul jilav. Banii şi giuvaierurile furate nu-i împovărau câtuşi de puţin cugetul, deoarece nu săvârşise jaful ca să-şi umple buzunarele (privind lucrurile tot din punctul lui de vedere de atunci), ci ca să încurce firele cercetărilor. Nu era vorba de o sumă prea mare şi, de altminteri, s-a şi grăbit să înzestreze cu ea, rotunjind-o cât a putut mai mult, azilul de bătrâni care tocmai luase fiinţă la noi în oraş. Prin această danie nădăjduia să-şi împace cugetul şi curios e că, într-adevăr, a izbutit să-şi uşureze sufletul de povară pentru o bună bucată de timp. Asta am aflat-o chiar din gura lui. După aceea, a căutat să-şi facă necontenit de lucru, îndeplinindu-şi slujba cu o nepregetată sârguinţă, ba chiar a cerut să i se încredinţeze o sarcină pe cât de spinoasă, pe atât de grea, care i-a dat de furcă doi ani încheiaţi, şi, având o voinţă de fier, a izbutit să uite aproape cu totul cele întâmplate, iar dacă i se întâmpla câteodată să-i răsară trecutul în minte, se silea să-şi abată gândurile aiurea. S-a străduit apoi să facă numai bine în jur, a întocmit şi a înzestrat cu sume mari de bani tot felul de aşezăminte folositoare de la noi din oraş, încât ajunsese să fie cunoscut în amândouă capitalele şi chiar să fie ales, atât la Moscova, cât şi la Petersburg, în rândul eforilor ce chiverniseau o seamă de societăţi filantropice. Încetul cu încetul însă, nelinişti chinuitoare, cărora în zadar căuta să li se împotrivească, au început a-l bântui. Tocmai atunci s-a întâmplat să întâlnească o fată frumoasă şi isteaţă şi, placându-i, s-a şi însurat cu ea. Spera să poată lua viaţa de la capăt şi, străduindu-se din toată inima să-şi împlinească datoriile ce le avea faţă de nevastă şi de copii, să scape de tristeţea unui trai singuratic şi de umbrele trecutului. Aşteptările lui însă s-au dovedit înşelătoare. Un gând sâcâitor a început a-i sfredeli cugetul încă din prima lună de căsnicie: „Soţia mea mă iubeşte, ce-i drept, dar ce-ar fi să afle adevărul?” Iar mai apoi, când a purces grea şi s-a grăbit să-l bucure împărtăşindu-i vestea, s-a simţit şi mai tulburat: „Cum pot să dau viaţă unei fiinţe noi, când am luat altei fiinţe zilele?” Copiii veneau unul după altul şi, o dată cu naşterea lor, îl copleşeau gândurile: „Cum o să am puterea să-i iubesc, să-i cresc, să le luminez mintea, cum aş putea îndrăzni să le vorbesc despre virtute, când mâinile mele sunt pătate cu sânge omenesc?” Avea nişte drăgălaşi de copii, că toată ziua ar fi stat să-i dezmierde, şi totuşi: „Nu mă lăsa inima să privesc chipurile lor senine şi neprihănite, nu mă simţeam vrednic de atâta fericire”. Făptura răpusă cu mâinile lui, viaţa ei secerată în floare, sângele care cerea să fie răzbunat începură să nu-i mai dea pace o clipă, ţinându-se pas cu pas după dânsul, ca nişte vedenii fioroase şi ameninţătoare. Vedenii cumplite îl chinuiau şi-n somn. Fiind însă, aşa cum am spus, un om tare, multă vreme s-a perpelit aşa fără să crâcnească. „Poate că suferinţa îndurată în tăcere îmi va spăla până la urmă păcatul”, chibzuia în sinea lui. Se